marți, 31 august 2010

Fosta secretara mi-a spus odata ca parca as vorbi ruseste; i-am raspuns ca am cel mult accent balcanic, daca nu ma crede ca e romanesc puro y duro.
Actuala ma intreaba azi de ce nu renunt la accent, ca e prea puternic. I-am explicat ca nu mi-l aud pentru ca am invatat limba tarziu, dar cred ca n-a sinapsat. M-a intrebat daca stau cu romani. "Nu cunosc niciunul, vorbesc romana juma de ora de 3 ori pe saptamana, cu mama. Si scriu in engleza, dar nu vorbesc ca n-am cu cine".
Am intrebat-o de ce nu se manifesta deranjata si de accentul caraibian al unui coleg; "asa e accentul de acolo", mi-a zis. M-am abtinut s-o intreb cate limbi straine vorbeste ea si daca crede ca le vorbeste bine.

Cu asta, draga Maria José, s-a terminat. N-ai decat sa te ingropi in hartii ca pe mine nu ma plateste nimeni sa te scot de sub morman. Iar pentru durerea de cap cere sfatul medicului de familie ca d-aia-l ai. Vezi tu, nici macar accentul meu nu e gratuit.

luni, 16 august 2010

Gugalul a luat-o pe aratura, dar e simpatic in felul lui tembel.
Mai intai s-a incapatanat sa-mi traduca o expresie in engleza cand ii ceream in portugheza; din romana, spaniola sau engleza, acelasi rezultat. E drept ca portughezului ii scriu in engleza, dar nu stiam ca ne tine socoteala.
Dupa care hotmailul meu in engleza i-a parut a fi in portugheza si s-a oferit sa mi-l traduca in spaniola. Imi cauta expeditorii la bastina?

marți, 10 august 2010

Esta sala de espera sin esperanza*

Mi-e groaza de fiecare data cand intru singura in cabinet. Cel mai mare rau pe care pot sa-l fac unui pacient e sa-l enervez; responsabilitatile sunt mici, n-am urgente, am timp sa caut tratamentul in carti; pot sa incurc hartiile sau sa pun vreo companie de asigurari la cheltuieli nejustificate (nu stiu ce mi s-ar intampla daca as face-o; cred insa ca-s atatia functionari de care decizia mea se poate impiedica incat as afla din timp dac-am gafat). Si cu toate ca riscurile - orice fel de riscuri - sunt minime, ma panichez cand vad sala de asteptare. 
Si urasc spitalele.
Si taraitul telefonului fix care ma trezeste in garzi ca sa vad un pacient singura. Nu stiu ce sa fac cu ala de acasa, ma scoate din minti. De la un timp ma streseaza si mobilul. 
Urasc si mirosul de mancare; de mancarica mai exact, de supica, de bacalao, de la puta tortilla de patatas.

*Joaquín Sabina

luni, 9 august 2010

In tara asta in care toata lumea vorbeste, ma vad obligata sa tac. N-am sa le dau lectii de discretie, cine sunt eu sa le dau lectii la ei acasa? As putea doar sa-i tin departe de viata mea personala daca as reusi sa nu ma mai inrosesc ridicol cand aud intrebari-cheie.
Colega R. ii numea, dupa un an aici, "virgini"; era satula sa-i asculte cum se bagau infantil in viata amoroasa a altora. Indiscretia asta nu trece cu varsta si nu simuleaza confesiunea. Nu ti se pun intrebari personale intre patru ochi, ci la micul dejun cu sectia sau la vreo cina oficiala; si poti fi sigur ca ce ai spus unuia singur va fi dezbatut mai tarziu cu toti ceilalti.

joi, 5 august 2010

Controlorii de trafic aerian ameninta cu greva fara data fixa, probabil intre 16 si 20 august. Ai mei au timp sa plece, iar eu am timp sa raman in Madrid cand ar trebui sa fiu in L., mama lor!
Ce tara sucita! Cred ca ma reapuc de suedeza :)

marți, 3 august 2010

"Es un        que valdría la pena vivirlo"; cu capul, m-a sfatuit.
AMR 17 zile.

luni, 2 august 2010

Toate tehnicile de pastrare a calmului sunt apa de ploaie cand apar ai mei. Cred ca n-o sa reusesc niciodata sa fiu alteva decat fiica scoasa din sarite de orice. Fratele meu zicea c-o sa ne intelegem mai bine cand n-o sa mai locuim impreuna. Aiurea, cand m-am mutat singura am capatat un spatiu al meu in care nu suportam sa se bage; asta in bucale. Nici in alta tara nu-s la adapost. Mi s-a parut ca am devenit mai rabdatoare cu ei cand le-am spus sa stea in vacanta la mine. Niciodata pana acum (stau singura de 6 ani) nu-i invitasem la mine; nici pe fratele meu, dar asta nu stiu sa zic de ce, nu-si baga bietul nasul nicaieri.
Nu vreau sa le explic ca asta e casa mea si vreau sa fie asa, nu altfel; nu vreau sa se simta musafiri incomozi. Dar ma scoate din sarite sa vad ca borcanul cu miere e intors, ca lamaia e pusa peste frunzele de ceai, ca lumina e uitata  aprinsa in baie. Oi fi si io dusa, nu neg, o urma de TOC oi avea, incerc sa ma temperez - chestie care ma angoaseaza si mai tare (Mireloooo!!)
Constatarea trista care se repeta anual e ca orice mi se pare ca se schimba in bine e doar o iluzie. N-am nici mai multa rabdare, nici mai multa ironie (substitutul umorului, d-asta stiu ca n-am), tot ce-am invatat aici imi e inutil, n-am crescut deloc in ultimii ani (eh, va place cuvantul? cand vorbesc despre relatiile cu ai mei mi-e imposibil sa ma vad altfel decat copilul lor, ala care trebuie sa manance suficient, sa invete bine si sa fie multumit de orice). O singura chestie desteapta am facut: am renuntat la pediatrie. Preferam sa am pacienti copii abandonati, chiar daca erau mici salbaticiuni gata sa-si casapeasca concurenta pentru o mangaiere. Acum, desi nu mai vad zilnic parinti si copii frustrati, urasc cu aceeasi pasiune relatiile dintre ei. O mare parte din prietenii mei au copii , dar nu pot sa-mi vad generatia (adica si pe mine) de cealalta parte a baricadei - a generatorilor de frustrari. D-asta mi-ar fi sila de mine daca s-ar intampla vreun accident.

PS: prietena M. are 2 fetite. Traim in tari vecine, dar n-am cunoscut-o nici pe cea mare, de 2 ani. Si nici nu ma grabesc, oricat de dor mi-e de ma-sa.
Prietena A, care nu se marita pentru ca nu vrea "sa cheme toate babele la nunta" :) tocmai a nascut. Cand era gravida si tinea secret, ii explicam ca nu-mi placea noul cartier pentru ca era de familisti si ca-l preferam pe anteriorul - de pierde-vara "asa, ca mine".

PPS: anul trecut mi se parea ca seman extrem de mult cu ai mei si incercam sa fac totul pe dos fata de cum imi venea. Anul asta m-am linistit - petrecem mai mult timp impreuna si nu mai vad asemanarile.