Stiu sa scap de stress doar prin epuizare: ma stresez pana nu mai pot; insomnia are si ea un capat (se apropie cu varsta, nu mai e la sfarsitul unei luni - ca-n facultate).
Anul trecut pe vremea asta ma gandeam sa ne mutam la Barcelona. Recent administratia catalana a inchis 25% din sectiile de spital. Buun, caz rezolvat.
Acum as cam vrea sa raman in Madrid, dar pe de alta parte m-as duce daca m-ar chema in alt oras. Tizul si nevoia de aeroport ma tineau pe loc. De 10 minute s-au rezolvat si astea.
Administratia Madridului e a PPului; s-au gandit sa ne mai puna 2,5 ore pe saptamana (daca inseamna 30 min in plus pe zi e ok, dar se vorbeste de o sambata pe luna) neplatite, evident. Iar toti astia multi care semnau contracte de 6 luni (medici, asistente, fizioterapeuti) de azi semneaza pe 3.

Nu trebuie sa iau decizii mari, ma iau ele pe mine. Insa nu inteleg de ce sunt cu nervii la pamant cand nu mai am nicio alegere de facut. Sunt apatica, nu-mi doresc nici macar o vacanta.

Dar noi am fost la Europa cu tabara noastra si am baut jin

N-am "comfort food" de Craciun si nici chef sa repet sau sa ma scuz daca nu. Anul asta m-au invitat niste ieseni - colega si familia ei. Credeam ca in afara cafelei de duminica n-am nostalgii culinare, doar preferinte. Ei, da: halit telemea de oaie; baut tulburel adus cu autocarul; indopat cu sarmale de post; baut tulburel; papat cozonac facut in casa; baut tulburel; razbunat astfel pentru 4 toamne abstinente. Baut apoi pentru cele ce vor urma. La final niste tulburel in caz ca nu le mai apuc.

"Mai mult Craciun...

... mai mult metrou", se laudau saptamana trecuta. Pe 23 au schimbat anuntul: programul in noaptea de Ajun se scurteaza cu 5 ore. Le-or fi indesit, ce sa zic.

***
Dimineata de garda incepe nasol, astept metroul intre o voma si un betiv si cand urc vad ca toti astia treji suntem imigranti.

***
La 4 noaptea a venit Mosul - 96 de ani, fost secretar general al partidului comunist spaniol.
- Santiago Carrillo! Il cunosti? ma intreaba asistenta
- De ce? E vreun junker care vine des?
- Nu! E fondatorul PCE!
(nu-i, am cautat, ta-su a fost)
Mosul n-a adus nimic grav, am avut noroc. Si-a facut un asistent poza cu iphoneul cu bietul om cu teasta bandajata si in pijama. Un soi de "poza cu ursu´".

***
Craciun fericit!
Ma duc in vizita, sper sa nu ma indoape ca pe gaste.

O poveste cu stafide

E o carte pentru copii (nu-mi amintesc autoarea) in care o inlantuire de intamplari ciudate incepe cu o iesire din rutina - pustiul nu se duce la scoala - si o greseala - formeaza un numar de telefon eronat.
Cartea mi-a placut mult si ideea mi s-a infipt bine in cap sub forma asta, desi e veche si folosita des in povesti (vanatorul care iese dintr-o zona cunoscuta urmarind un iepure). De cand am citit-o astept o schimbare curioasa cu fiecare gest gresit sau negandit. Cand sunt in fata unor decizii importante am vise clare in care mi se spune sa schimb directia.
N-am curaj sa fac altceva. Dar ma streseaza in egala masura si ideea de a continua asa, dar e o teama peste care vreau sa trec. Pana la urma o sa scap de frica de pacienti si de boala (nu-i asa?).
In fiecare perioada-cheie (terminat facultatea, dat rezidentiat romanesc, dat rezidentiat spaniol, final de) ma paste gandul unui laborator. Nu stiu daca din cauza ca-s evitanta sau pentru ca am "crescut" in Antipa (maica-mea lucra aproape si ma lasa des unei bioloage sa ma duca la muzeu) sau pentru ca asa-s facuta (greu de crezut, testul de orientare profesionala nu-mi recomanda laboratorul, ci specialitatea pe care am ales-o si de care-s incantata).

Ce-mi veni in ajun de Ajun si de garda? Imi zice tizul ca i-a dus maica-sii lucruri pe care nu le mai foloseste ca sa-mi faca loc in casa. Dar mie mi-e bine si comod si placut in Spania; nu suficient de bine cat sa nu ma simt infranta daca schimb tara; inca am probleme de socializare cu localnicii si ma incapatanez sa le rezolv.

Destept ala care-a spus ca suma viciilor e constanta.
Lucrez la adictii: am scapat de cofeina, n-am incercat sa las si ceaiul (sunt la unul pe zi); dar am dat iama in ciocolata. De maine ma las si de asta :)
Insa ce ma agita cel mai tare e lipsa internetului. De cand m-am apucat de invatat - offline si de pe hartie - nu ma mai inteleg cu nimeni. Ma conectez sa caut burse sau sa trimit vreun mail urgent si esuez pe iutub si FB; pe forum mai rar de cand i-am pus pe logoreici in "foes".
Care erau aia 12 pasi de tratat adictiile?

Ma iau des angoasele noaptea, mi-e teama sa nu devina reflex . Imi pun CDuri cu morti, vorba prietenei A., ieri vreo doua ore intre Ceaikovski si Mendelssohn si n-a fost chip sa adorm linistita. Si nu-s legate de locul de munca; uneori sunt de tiz pentru ca nu inteleg ce facem, dar de cele mai multe ori sunt de boala sau moarte, mama ei de biologie, nu m-a intrebat nimeni daca vreau.

Si traducerea de ieri:
"La dus, picioarele calca fara probleme, dar la intors lucrurile se complica. Urmele pasilor de dus marcheaza drumul celor care-au plecat de foame, de frica sau de indoiala. Cele de intoarcere il deseneaza pe cel al nostalgiei sau al dezolarii. Urmele la dus sunt mai adanci, mai profunde, rezultate ale multor ezitari. Cele ale intoarcerii sunt mai intime, mai biografice. Toate au in comun speranta. La dus, speranta unor brate si imbratisari, toate de departe. La intoarcere, speranta ca memoria nu-ti joaca feste, ca ne asteapta cu ochii de dinainte, cu bratele apropiate, cu strazile dintotdeauna, cu arborii care nu au cazut"

"En la huellas de ida los pies se apoyan sin problema, pero en las de vuelta la cosa se complica. Las de ida trazan el camino de los que se fueron, por hambre, por miedo o por las dudas. Las de vuelta dibujan la senda de la nostalgia o del desconsuelo. Las de ida son màs hondas, más profundas, resultado de muchos cavilaciones. Las de vuelta son más íntimas, besadas por descalzos, más biográficas. En unas y otras el denominador común es la esperanza. En las de ida la esperanza son brazos y abrazos, todos de lejos. En las de vuelta la esperanza es que la memoria no haga trampas, que nos espere con los ojos de antes, los brazos de cerca, las calles de siempre, los árboles que no se derrumbaron" (Benedetti)


Cand trage aer in piept in mijlocul frazei, stiu ca urmeaza o veste proasta, ca o propozitie nepotrivita dupa punct-si-virgula.
Ieri l-au serbat pe N (zi de nastere si de sfant), pe 7 decembrie N ar fi trebuit sa-si sune chirurgul ca sa se opereze de anevrism. Azi dimineata a facut fsss. O ironie de care sper sa rad cu el.

Noaptea orfelinilor (2)

Primul 31 decembrie a venit cu febra si fara oferte de petrecere. Stateam la 15 minute de Sol, m-am dus sa mananc cele 12 boabe spaniole de struguri, n-am auzit nicio bataie, m-am intors acasa ferindu-ma de petardele si rachetele indienilor si a doua zi dimineata s-au bagat in seama cu mine niste italieni cheflii care nu ma credeau ca ma duc la munca (eram de garda).

Al doilea 31 decembrie n-a fost mai bine pregatit. Cinemateca nu rula nimic, nici concerte nu erau, orasul nu oferea absolut nimic. Am vorbit cu cativa colegi sa iesim, nu stiu ce au facut ceilalti, eu am fost in casa unui venezuelean. A gatit fenomenal, am baut amandoi mult, am mancat cele 12 boabe si a doua zi am lucrat.

Cel de anul trecut, al 3lea, l-am petrecut cu tizul in sudul Portugaliei, intr-un restaurant ieftior la care am facut rezervare cu cateva ore inainte. Nimic festiv.

Anul asta mi-am pus in cap sa fie spaniol. Vine tizul aici, Madridul e un oras viu, cu petreceri, cu forfota, gasim noi un locsor undeva, nu? Nu! Madridul e un oras ostil strainilor, de sarbatori lucreaza numai personalul medical, restul "serviciilor" petrec. Gateste-ti singur somonul in casa, mananca-ti boabele de struguri in piata sau in fata televizorului, restaurantele inchid, hai pa, ne vedem cand ne-om trezi din betie.
Ce intelege Spania din turism e sa faca greve de sarbatori si sa oblige strainii sa manance intre anumite ore si sa petreaca in hotel.

Nu caut un restaurant de hotel pentru ca nu vreau sa ma izolez cu alti straini, nu sunt turista in Madrid. Azi am sunat la trei localuri, unul nu a raspuns (era ora siestei, deh), altul mi-a spus ca inchide, al treilea - un angajat cu accent strain - mi-a cerut numarul de telefon in caz ca se hotarasc sa deschida.
Urate sarbatori in tara asta.

Credeam ca n-am sa gasesc inlocuitor umorului romanesc. In ce alta cultura ma mai distrez ca-n aia in care am crescut? Mi se parea extrem de complicat (si de la distanta, si ajunsa aici) si putin probabil indiferent de nivelul de stapanire a limbii.
Eh, m-am linistit. Durduliul asta e pe intelesul meu.

Rezulta ca:

Prietena D., care s-a straduit trei ani sa ajunga la Paris din diverse colturi ale Frantei, dupa un an nu stie cum sa plece mai repede. Si desi era mereu nervos-optimista, acum e deprimata si nehotarata. E medic specialist , vrea cetatenia ca sa-si aduca parintii la tratament si e preocupata de sarcina la peste 35 de ani (inca nu-i are). Era genul care nu se plangea de nimic si cauta mereu solutii. Nu mi-a venit sa cred c-o gasesc asa, nu disimula nici in romana, nici in franceza. 

Prietenei M viata in comuna la o ora de Paris in care s-a mutat i se pare insuficienta. Au o casa mare, gradina micuta, copiii cred firesc sau mai ceva (sunt peste graficele de neuro pe care le-am invatat, dar din asa mama desteapta ce era sa iasa?), m-am simtit extraordinar la ei, dar eu sunt disperata dupa un colt de iarba, o margine de oras, asa ca nu se pune. Stiu ce probleme are, dar pare ca nu se frustreaza. 

Si desi sunt prietenii mei si stiu ce am pe suflet si pe tiz il cunosteau doar de cateva ore, au tinut cu el pana la capat. Ii gaseau motive sa-i scuze inertia, ma trimiteau la Lisabona pe care n-o cunosc si la facut copii. 

O jale la intoarcere ceva de speriat. Oriunde m-as intoarce.

Din Paris

Cucoana din autobuz m-a intrebat daca vin din Spania. Nu stiu daca din cauza pantofilor la 2ºC sau pentru ca i-am lasat (cu nesimtire) in grija valiza cand m-am asezat langa ea.
I-am zis ca da.

***
Grupuri de militari patruland in aeroport si pe strada. Nu vorbesc de politie, jandarmerie, "securité" sau alti d-astia cu pulane. Ci de soldati cu mainile pe arme automate.

***
Care e motivul pentru care niste turci isi deschid in Paris restaurant grecesc la care servesc nu-stiu-ce anatolienne si imam bayildi (mamei ii iese mult mai bun)? N-ar avea clienti daca ar spune de la intrare ca-s turci?

***
La intoarcere, cum altfel, 40 de minute intarziere. Ma enerveaza asa tare Barajasul de los cojones ca uneori (de multe ori) mi se pare un motiv suficient ca sa schimb tara.
Ah, si a castigat PPul. Noi sa fim sanatosi!

Zenul asta nu-mi prea reuseste; vad ca ma mint cu succes, chiar credeam ca imi e mai bine.
Aiurea! Dorm mult, am cosmaruri si ma trezesc plangand cu sughituri. Nu visez orori, doar situatii pe care le stiu depasite in viata de zi cu zi. Cam asa cum visam in urma cu ani ca pic examene sau ca nu ajung la ele, desi in viata reala le luasem.

Post cu linkuri

Din indiscretia feisbucului care-ti spune ce si cine cui ii place si ce prieteni isi face, pornind de la Octavian am aflat ca Iulian Tanase (o descoperire placuta in calculatorul vechi) are un blog pe care tot apare pomenit Mitos Micleusanu.
Cine e domnu' si ce stie sa faca in afara de "avem di tati" (era tot ce stiam despre el pana azi)? Azi am dat peste asta si asta si inca cateva; ceea ce va doresc si voua.

La decolare, pustoaica de pe scaunul din spate a facut un atac de panica. Maica-sa a incercat s-o calmeze, dar cred ca pana la urma i-a trecut cand trebuia sa-i treaca. M-am contagiat si m-am enervat, "macar de ar tacea..." La aterizare a mai facut unul.
Domnul tiz imi vorbeste in continuu de criza. Vai ce salariu mic are (cat mine), ce serviciu de rahat (contract nelimitat, al meu expira in 6 luni), vai ce de bani se duc in fiecare luna pe casa (mai putini decat pe chiria mea), se simte criza, e clar, la birou numai despre asta se vorbeste, lumea e panicata, el incearca sa se pastreze zen (nu-i prea iese). Nici mie cand imi vorbeste el.
Bolnavii (si parintii mei).
Si parintii copiilor bolnavi.

De la toti astia am pretentia sa se stapaneasca pentru ca nu vreau sa ma molipsesc. Dar ce drept am sa ma pierd cu firea cand nu e boala mea, nu-i copilul meu, nu fac eu atacuri de panica? Cine sunt eu sa le cer altora sa nu se lase coplesiti?

Asa ca de azi sunt zen. Da' rau de tot (sau bine de tot).
Am zis? Am zis!

La mijlocul lunii o sa ma duc cateva zile la Paris sa vad niste prietene. Constat ca acolo am mai multi prieteni si colegi pe care i-as vedea decat am in Madrid.
De tinut minte.

Nu fac fata, fir'ar sa fie, nu fac fata. Credeam c-am facut bataturi la onco-pediatrica, dar nu. Mi-e rau de fiecare data cand ne cheama la terapie intensiva pediatrica; unde incape atata suferinta in niste corpuri asa de mici?

Doi conlocuitori fermecatori cantau azi la metrou "sex bomb". Shooooot meeee!!

***

Imposibil sa nu dai peste discursul lui Mihai pe peste tot pe net. 

Mi-e rusine ca nu-mi amintesc, am si cultura si memorie, dar hai poate ma ajutati: cine-a zis primul c-am luat tara cu imprumut de la copiii nostri? Stefan cel mare? Petru Rares? Au picat in fund zeci de monarhisti, vai ce frumos a spus-o... Mda.

***

O bucata de civism madrilen. Numarati cati au sarit in ajutorul caftitilor.

Ce situatie maro, 7 luni si 2 zile pana la sfarsitul rezidentiatului...
Imi bag mintile-n cap dac-asa o sa scap

In prima vara aici multele ore de soare pe zi ma oboseau; funcionam de seara cand afara era inca lumina si 33º. Mi-a trebuit un an sa ma adaptez regimului de lumina (nu si celui de viata spaniol, cu asta inca am probleme).

Nu credeam ca ajung sa zic ca m-am saturat de vara asta indiana nesfarsita*. As umbla tot anul in sandale, nu zic nu, dar m-am saturat de cele treij´ de grade si de soarele stramb de toamna. Mi-e dor de-o dimineata senina de iarna, sa intre pe geam o lumina alba-alba din care sa inteleg ca a nins.

*localnicii o numesc vara lui San Miguel (serbat pe 29 septembrie) sau a lui San Martin (pe 11 noiembrie abia)

Cred ca ma iau prea in serios si de aici mi se trag toate nenorocirile.
Murakami cita un alergator, dar de fapt era o interpretare a primului adevar nobil buddhist: pain is inevitable, suffering is optional.
Ma inrosesc in sinea mea cand citesc in evaluarea psihologica a vreunui pacient ca nu are toleranta la frustrare. Oho, bieti muritori de rand, veniti la mine sa va invat ce inseamna frustrarea! Dau si cursuri pentru avansati - cum se arunca vina pe ceilalti si cum se inventeaza vini noi.

Lo llamaré mañana, hoy se me hizo tarde,
Esta forma tan cobarde de no decirnos que no.
Este contigo, este sin ti tan amargo...

Para decirnos "con Dios" a los dos nos sobran los motivos

Un pic de punctualitate romaneasca

(daca tot m-am plans de-a altora)

In primavara m-am lasat inscrisa pe lista de e-mail a Consulatului, poate-mi trimit vreo stire interesanta.

Azi 5 octombrie primesc un mail bilingv in care mi se spune ca se deschide o librarie temporara in ICR Madrid intre 1 si 7 octombrie. Mai aflu ca pe 28 si 29 octombrie la Institutul Goethe va fi prezentat un scriitor roman de limba germana, apoi ca pe 26 septembrie (??) la Casa Sefarad se va vorbi despre cativa scriitori romani de traditie evreiasca.

Partea spaniola a e-mailului, cu accente bine asezate, dar nu cu toate literele alfabetului incluse, imi spune ca anul asta e al anusului literaturii romane in Spania (ano in loc de año).
Noi sa fim sanatosi!

O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. O sa-mi treaca si n-o sa lase urme. 

Astronomice

Daca luna noua e pe 27 si azi e abia 22, cum sa fac sa nu-mi plezneasca bunatate de cap pana atunci?

LE: s-ar putea sa fie de la echinoctiu, nu de la luna, sper sa-mi treaca azi, sa pot sa dorm, sa lucrez, sa nu ma mai curentez de toate cele.

Astrologice

Azi planetele s-au asezat stramb. Cei ce lucrati cu "publicul" luati-va concediu sau casca de protectie, a inceput ticneala!
Imi spusesera colegele psihiatre ca exista perioade in care nebunii se decompenseaza. Imi explicase la inceputul stagiului doctorita cu care lucrez ca importante sunt bunele maniere si empatia cu pacientul, de unde am inteles ca auzise de cum imi sarea tandara si mi s-a facut rusine. Asa ca mi-am probat fata zen.
Azi spaniolii astia pasnici si rabdatori au devenit agresivi. Cand in sfarsit s-au terminat pacientii, a inceput sa urle infirmiera. Si cand ar fi trebuit sa fim in metrou spre casa, terapeuta, in loc sa zica merci c-o ajutam pentru ca e tuta si nu se descurca, a facut scandal de nu stiam cum s-o bagam mai repede in lift si sa fugim pe scari.

Vin ploile, ulcerul si nebunii. Nu deschideti usa necunoscutilor.

Pentru ca ma gandesc ca n-oi fi singura care n-a auzit ca exista online, iata aici radio bun de exersat urechea (sunt varza - confund vocile, nu recunosc personajele...) - teatru radiofonic; actori unul si unul. Link gasit la craciun tocmai cand l-a eliminat din blogroll.

Si mai comod - pentru ca poti asculta la orice ora, nu depinzi de emisie - un blog de asemenea teatru.

Cele doua tutore ne-au potrivit asa bine rotatiile, incat niciun rezident de an mare nu e pe sectie acum si trebuie scos dintr-un stagiu specific ca sa faca niste inter-consultatii generale pe care si le-ar putea bine merci imparti intre ele, ca doar sunt niste capabile (mai ales I.)
Pai nu. Azi I. a cerut tuturor rezidentilor mediani si mari sa faca maine interconsultatiile specialistilor in concediu. Eu am zis ca nu pot, pt ca specialista mea o sa fie in sala de operatii. Dupa 5 minute, primul misto: "ce rezident e aici cand tu operezi?" I-am explicat ca trebuie sa fiu in cabinet sa tin locul specialistei si ca nu ma duc la chirurgie agatata de fusta ei.
La pranz, al doilea misto; ii spun secretarei ca daca intreaba un coleg de mine, sunt cu C la oncologie. Tutora I. se baga singura in seama: "iar maine opereaza". Vai, ce-am mai ras.

Mi-au mai ramas 8 luni; poate reusesc sa tac. Ideal ar fi sa ma port ca si cum nimic nu s-ar intampla, dar asta e deja performanta.

Azi am fost intrebata daca e cald la mine in Rwanda.

Homefree

Intr-o zi o sa plec departe tare, unde maica-mea n-o sa ma poata intreba daca domnul tiz a fost insurat, ma-sa n-o sa-i puna perdele cand suntem plecati din oras, iar colegii de serviciu n-or sa fie curiosi si indiscreti. Dar cum in viata reala e imposibil sa dispar pur si simplu, o invat p-aia pe care o las in locul meu cum se porneste centrala, unde se tine cafeaua, cum sa para sociabila, cum sa zambeasca si cand scrasneste din dinti.

Ma vad din ce in ce mai antisociala. Am incercat detasarea, modelul de nimic nu e al meu; bai, dar nici al lor! Singura forma de adaptare care-mi reuseste fara eforturi e a turistului: imi pun fata tampa de "nu vorbesc limba" cand sunt intrebata (asta imi iese cel mai bine), fata inocenta cand fac ce nu trebuie, fata curioasa de "da' de ce asa si nu cum zic eu?" cand mi se dau ordine. Astea nu ma fac sa ma adaptez sau sa scap de furia acumulata, dar deocamdata ma tin pe linia de plutire. Cand s-o duce totul naibii sper sa fiu departe.

Eram doar de cateva luni impreuna cand i-am spus ca Lisabona e ca a doua mea casa.
- Da? Ma bucur sa aud ca te simti ca acasa!

Arghh, perversitatea limbii!

Am fost un copil docil de nevoie - prea fricoasa ca sa ma revolt pe fata, prea anxioasa ca sa incalc regulile pe ascuns. Nu m-am descurcat niciodata la mintit, ma inroseam,ma balbaiam, ma uitam pe pereti, iar la poker eram prea grabita pentru o cacealma.

Am invatat in schimb sa trisez (nu la carti) - sa intorc micile fapte in favoarea mea, sa las semne pe biletelele de tras la sorti; cu cei sugestionabili, am aflat tarziu, pot sa ma descurc fara trucuri.

Minciuna insotitoare partiala imi corupe si-mi dificulteaza trisatul. Vine un moment cand nu mai stapanesc situatia si trucul risca sa se arate. Alteori ma enervez asa tare ca sunt nevoita sa trisez incat o urlu in fata ca un repros.

Pana acum n-am reusit sa nu ma simt vinovata, desi o fac spre binele meu (daca nu am eu grija de mine, atunci cine?), spre [ce cred eu ca e] binele celuilalt ori al amandurora. Alteori justific prea mult "norocul" si se vede de departe intentionalitatea.

Cand incep sa trisez (aici e problema mea) cred ca deja ne merge rau. De cateva ori am incercat sa explic si sa conving inainte de a o face, dar cand n-am reusit am facut ca mine.

Ma viziteaza ai mei; fara graba

Cum ziceam, vine Papa. Si pentru el, sute si sute de mii de pelerini. E un bun moment pentru amenintarea cu o greva.
Sau doua.

O ocupatie pentru cei fara ocupatie e sa se stranga multi si profunzi ca sa mearga pe sosea spre centrul viitor fost-turistic al Madridului unde aia din prima linie sa intinda - moment emotionant - flori politistilor.

Cam cat de bou trebuie sa fii ca sa incurci soferi, comercianti, turisti si locuitori ai centrului pentru ca esti "indignat"?

Inteleg - banci, politicieni, imobiliare, stat laic (am si semnat impotriva finantarii de catre stat a vizitei Papei) - dar nu pricep forma antisociala a protestelor vrute sociale.

Sindromul postvacational

Anul trecut m-a tinut vreo 3-4 luni, dar eram lulea si departe, iar Scandinavia nu ma vindecase. 
Anul asta am avut multe momente in care as fi vrut sa fiu singura, sa calatoresc de capul meu; atat de intens mi-o doream incat si-a cautat bilet de avion sa se intoarca acasa. M-am vazut linistita cand isi cauta zboruri; m-am gandit ca mi-a trecut si ca vechea metoda a salepgiului* poate iarasi functiona. 


La intoarcere am constatat ca zilele s-au scurtat prea repede, ca am garda a doua zi de lucru, ca Zapatero a mutat alegerile din martie in noiembrie anterior, ca-mi raman noua luni jumatate de contract, ca iar ma plimb bezmetica prin casa pentru ca mi-e dor de el, ca nu vreau sa ma mut in tara lui pentru ca prea seamana cu aia din care am plecat (doar ca acolo n-am nici familie, nici prieteni, nici colegi de facultate), ca mirosul de mare din haine se transforma in putoare dupa o zi, ca singurul alcool din casa e o tuica, ca iar ma gasesc ai mei intr-o lunga pasa proasta din care n-or sa ma scoata cu nimic si-or sa creada ca e din cauza lor.


*Chira Chiralina:
— Ah! Barba Iani, ce plină de dezamăgiri e viața! am hohotit eu, prăbușindu-mă pe umărul singurului meu prieten pe care îl aveam.

— Nu știai asta, Stavrache? Ei bine, afl-o acum! Până una-alta, caută ibricele de salep, hai să ne strângem catrafusele și... la drum! Să plecăm: pământul e plin de frumuseți!

De un an ma duc lunar la Lisabona si vine domnul tiz la Madrid cu aceeasi frecventa. Am folosit easyjetul, TAPul si Iberia. Am evitat sarbatorile spaniole si portugheze. Am calatorit, evident, in sezon si mai ales in extra. Doar de vreo 5 ori (luati impreuna, nu separat) am reusit sa fim punctuali. Intarzierile au fost intre 20 de minute si o ora si 59 de minute* (nu, nu 2 ore pentru care ar fi trebuit sa dea despagubiri).
Cu asa mizerii de aeroporturi, mutatul intr-o insula cu putine zboruri directe spre Europa se exclude.

*Iberia

Tare draguti olandezii astia, ba unii chiar prea - daca-i intrebi si nu stiu, isi scot iphone-ul sa caute; daca faci conversatie despre vreme, se conecteaza sa-ti spuna cum o sa fie maine (poate n-or vorbi ca sa se afle in treaba, ca ibericii). Receptionerii inchina cu noi, fie ca beau ei, fie ca urcam noi doua beri in camera; inchina in doua limbi - in engleza si in spaniola.

Nesaratii aia de la biroul domnului tiz au zis ca Belgia e plictisitoare. Nici eu nu aveam asteptari prea mari, dar am ales-o pentru ca era o tara pe care nu o cunosteam.
Bruxelles ne-a placut mult (mai ales lui), la fel si Antwerp (mai ales mie); Bruges si Gant dragute (sa traiasca cine le-a facut turistice, 3 euroi cafeaua in Bruges). Olandeza ma-sii fara traducere; spanioli la tot pasul imposibil de ignorat - galagiosi, nesimtiti (in strainataturi, nu la ei acasa), umpland cu vorbaria vagonul de tren; belgieni nespalati, trenuri semi-imputite.

La 6 dimineata scandal in strada, un golanas urland la un mulatru, dandu-i tarcoale, lovindu-l cu o bicicleta si amenintandu-l cu pumnul, celalalt tacut si nemiscat. Cearta era destul de angoasanta (iar eu suficient de barfitoare) incat am stat sa ma uit la ei din camera de hotel, asteptand sa plece mulatrul ca prea statea ca prostul. Cand golanasul s-a intors, mulatrul s-a aplecat, a scos de sub cracii pantalonilor 2 chestii rosii, le-a bagat sub tricou si s-a incheiat la jacheta. Au plecat impreuna, mai bine, ca nu stiam ce sa fac, sa continuu sa ma uit, sa dau un telefon... Bine am venit la Rotterdam!

Salutari din Zatreni

Spuneti-mi, va rog, ca aia nu e o cratima!

(foto de Valentin Mandache)

Urca azi in metrou doi conlocuitori - unul gras si puriu, altul tinerel, frezat, imbracat intr-o camasa roz-Barbie. Canta impreuna, apoi isi impart rolurile dupa cum ii ajuta fata - umflatul impinge statia de amplificare, "Ken" umbla zambitor cu portofelul intins.
Langa mine o caraiba scotoceste printre chei si alte metale dupa o moneda. Ii ia ceva pana gaseste, timp in care nu stiu ce face, probabil se uita la asta cu mana intinsa.
"Grassias, grassias" - amabil, rozatul.
Burtosul, intelept: "Latinii astia... se uita la tine, te admira, de parca ti-ar suge     "

Zice NG ca azi va fi eclipsa de luna, pentru astia din Europa (exceptand Scandinavia si Scotia) vizibila la rasaritul ei.
E plin netul de balarii despre luna plina si eclipsa. E adevarat ca zilele astea mobilul si ereaderul au cam dat rateuri, dar nu ma mai mira. Se mai vorbeste despre insomnie, exces de energie, bla bla, poate d-aia dorm bustean si ma trezesc obosita dupa 7 ore si adorm in metrou la dus si la intors. Mai rau, mi se inchid ochii si in cabinet cand se intinde vreun pacient la vorba.
Mda, eclipse de mar mai bine. Pero nada decía la prensa de hoy de esta sucia pasión, de este lunes marrón.

O multime de politisti in Madrid in ultimele doua zile -  pe strada, in cafenele, in aeroport. Basca elicoptere care zboara pe loc. Ieri au manifestat niste spanioli, n-am inteles pentru ce. Azi niste siriene cu copii, contra regimului.

Singurele stiri care mi-au atras un pic atentia se refereau la un grup de hackeri, dar nu vad legatura cu politistii. Se mai vorbea si de ETA, dar mi-a fost lene sa citesc.

De duminica trecuta controlul in aeroportul din Lisabona e mai amanuntit ca de obicei (ca de obicei pentru ei, dar nu mai rau ca-n Madrid, de exemplu).

Se pregateste ceva?

Din cartea meclelor

Cu cat adaug mai multi contacti in FB, cu atat am mai putini. Mai intai s-au desconectat de mine aia de pe Neuro, habar n-am de ce, probabil pentru ca-s prieteni ai fostei colege de apartament. Mai apoi m-au blocat un grup de peruani - vai ce ofensa! - dupa un schimb de mailuri cu numita colega. Partea din conflict pe care o regret e stradania de a-mi infirma prima impresie, ca doar n-am 5 ani si pot reactiona cum imi tuna, trebuie sa vorbesc frumos, sa nu stau cu coatele pe masa, sa zambesc tuturor. Asa-mi trebuie, fosta colega e o scorpie, prietena ei o nesimtita, iar eu o toanta ca am incercat sa ma conving ca problema sta in socializarea mea defectoasa.
Apoi am disparut din lista de contacti a altor colegi de spital de aici. Dar am regasit colegi de dincolo (romani, greci, arabi) si am reluat legatura cu multi dintre ei (dragi compatrioti ospitalieri framantati de grija strainilor care-si platesc facultatea oficial - si examenele neoficial - va anunt ca niciunul dintre colegii mei arabi nu freaca duda, toti sunt domni si doamne doctori specialisti - nu din mila statului roman si din impozitele parintilor dvs -  in tara aia minunata care se duce dracului sau prin tari mai calde).

O alta curiozitate a FBului e "like"ul pentru albumele foto; cele mai multe a strans "Portugalia" (de la prieteni romani), desi nu are absolut nimic iesit din comun si la vremea la care l-am inceput doar prietena M stia de domnul tiz; si cei doi-trei cititori ai blogului :), dar fara legatura cu FB.

Cu cat am mai mult de-a face cu ibericii (incluzand lusitanii), cu atat imi place mai mult de mine :) Bai frate, ce cascati, dezorganizati, ne-punctuali, vorbareti (toate reuniunile incep tarziu, se termina muuult mai tarziu si practic se discuta o idee sau una jumatate). Pacat de ei, ca lenesi nu sunt.

Un pic de civilizatie

(cu pulanul)
Catalana e limba in care se editeaza cele mai multe carti electronice in Spania. Cataluña e Comunitatea Autonoma care a interzis coridele oficial (in Canare nu se mai practica din anii '80 din lipsa de interes, dar legea e ambigua). Tot acolo au aparut Obra Social "la Caixa" si Institutul Guttman de recuperare neurologica (cel de lezionati cerebral fiind centru de referinta national; cel de lezionati medular inca nu, dar pacientii se duc acolo ca la Fecioara din Lourdes). Bursa din Barcelona e a doua din Spania, dupa cea madrilena.
Dar desi pare cu cativa pasi inaintea restului Spaniei, in Cataluña se face ordine asa.

Madridul asta va fi mostenit de soparle. "Miroase" a oras, adica a nimic. Parcarea spitalului din podis era pe pamant si cand coboram din masina praful lipicios mirosea a viu. In preajma spitalului locuiau lilieci, pisici si soparle.
Dar Madridul nu are pamant nici in parcuri, are pietris, nici un fir de iarba nu creste fara permis.

Plaza de la (no)Solución

Nu pricep (dar nici nu m-am omorat cu cititul) cine e in spatele protestelor din Sol.
A fost o vreme cand urmaream online vreo 4-5 publicatii anarhiste si de "desobedencia informativa" :) Acum m-am babit si nici macar curiozitatea nu ma trimite in centrul orasului, iar masele imi dau fiori. Nodo50 mi se pare solidar; LaHaine spune ca-i favorizat PSOE; IndyMedia a luat-o pe aratura - sar peste.

E campanie electorala pentru locale (pentru ei e, eu am zis nu cand m-au intrebat daca vreau sa votez).  Azinoapte la 23:45 a venit alaiul socialist in garda sa ne viziteze. M-am tras cu un pas in spate si au dat doar barbatii mana cu ei. Mai mult de un pas n-am avut cum pentru ca erau si acolo, erau in toate partile, ne inconjurau. Specialistii erau relaxati si zambitori, pentru mine a fost ca o inspectie scolara pentru ca nu stiam cine sunt, daca-s de la minister si trebuie sa ma fac ca muncesc in loc sa ma ridic solemn de pe scaun cum au facut toti.
Se poate si mai rau, vad; culmea nu e sa ai pacienti nesimtiti, ci vizita electorala la miezul noptii.

Recunosc ca am refuzat sa votez de lene, nu de sila. Nu inteleg cine-i primarul, cine-i prefectul si cine e vinovat si de ce. 

Partea cea mai grea dupa ce ma intorc de la aeroport e sa-i simt mirosul in cearceafuri.

Prietena M. e psiholoaga si lucreaza cu discapacitati; adica vede cazuri triste si cazuri sinistre.
Intr-una din noptile in care refuzam sa ma culc ca sa nu visez pacienti, o intreb cum se detaseaza de ce vede zi de zi. Imi raspunde: "ma gandesc ca ce-i la serviciu ramane la serviciu, nu sunt problemele mele, nu le iau acasa. Sigur, am si cazuri care ma afecteaza pentru ca ori imi amintesc de mine sau de ai mei, ori sunt intr-adevar socante. Ca de exemplu:..." Si incepe sa-mi povesteasca orori, eu tac, iar ea continua sa povesteasca, sa povesteasca, sa povesteasca... Ce ti-e si cu detasarea asta!

Maine o sa vad o studenta la medicina de 20 de ani, probabil italianca (sper totusi sa fie bastinasa, sa aiba pe cineva aproape cand o s-o trazneasca vestea). Miroase a scleroza multipla si nu stiu ce m-ar mai putea face sa dorm acum, de ieri intorc cazul pe toate partile.

Acum urmeaza partea cu "aveti 5 minute sa evacuati Raiul".
(a cata oara?)

Cum se pun pe fuga copiii vecinilor

... sau prietenii lor.
Pe palier suntem doar doua apartamente, cativa metri ne separa usile. Dup-amiaza au venit doua pustoaice s-o viziteze pe fiica vecinilor. Au stat pe hol, s-au hahait, certat cu mama la telefon (una), crizat (toate trei), fata vecinilor a tinut tot timpul asta usa deschisa, nu stiu de ce nu le-a chemat inauntru. Una dintre ele, mai sensibila, a tresarit cand m-am uitat pe vizor, si-a trecut o mana peste ceafa si s-a intors spre mine.
De cateva ori am fost pe punctul de a le trimite la plimbare cu diverse intonatii, dar mi-am amintit de senilele care tipau la prietenii fratelui meu si mi s-a facut rusine sa ma sclerozez precoce. Asa ca mi-am vazut de ale mele, am recapitulat ce am de facut maine si mi-am pus pe usa un post-it ca sa nu uit aia si ailalta. Si l-am frecat bine ca sa se lipeasca. Nu stiu cat de sinistru se auzea de partea cealalta a usii... Fetele au tacut brusc, apoi una a zis ca n-a fost ea. S-au infiorat nitel si au reluat discutia. Ca sa-mi confirm ca n-a fost coincidenta, mi-am mai trecut de cateva ori degetele peste hartie si lemnul usii. S-au intrerupt iar, "brrrr... pe cuvant ca n-am fost eu, nu stiu ce e..." Fata vecinilor a intrat in casa, celelalte doua s-au dus spre scari. Dupa cateva minute in care m-am gandit ce as putea sa mai fac, a venit vecina-mama si pustoaicele au coborat tiptil.

Hristos a inviat!

Spaniolii astia se pupa si-n biserica, nu-si strang mana cand isi dau "pace" :)
La slujba de azi, preotul (acelasi de vineri) a lasat prostiile cu emigranti deoparte si s-a rugat pt Orientul Mijlociu. Asa mai merge.
La masa, intensivista ii povestea preotului ce pacienti are, un EKG, un magneziu, un potasiu, cum trage unul sa moara, cum oricum are prognostic de maxim un an... Inteleg ca ea era cea-mai-doctor de la masa si poate n-ar fi scos de la noi niciun raspuns articulat.

Primele stiri din el pais online in momentul asta se refera la lumea araba. Totusi in topul celor mai citite primele trei sunt despre fotbal, a 4a despre Fukushima, a 5a despre iphone, abia apoi incep cele politice.
Partea cea mai dezgustatoare a primei pagini online nu e topul (asta-i publicul, ce sa-i faci? ii sugerezi ziare de sport), ci sunt stirile despre Franta - coridele inscrise in patrimoniul cultural (??), spatiul Schengen, azilul umanitar (de care n-au auzit)...

Raport de garda

Garda linistita, cele mai multe medicamente mi le-am prescris mie dupa omleta de la pranz.

M-am dus la slujba dintr-un gest de politete fata de preot (de data asta catolic) si din curiozitate, dar am ratat procesiunea de pe rampele spitalului. La slujba - extrem de putini pacienti, multe rude si cateva cadre medicale (incluzand-o pe intensivista, asa mi-am amintit de colega de neonatologie care boteza muribunzii cu apa de la robinet; si de sefa de pediatrie care, in ciuda restrictiilor de igiena, lasa sa intre in pantofi de strada preotul si diaconul si sa stropeasca terapia intensiva cu aghiasma - nu s-a-ntamplat nimic, n-a crescut incidenta infectiilor). De rugat s-au rugat printre altele pentru intoarcerea emigrantilor acasa :) 

Hai sarbatori fericite! 

Imi amintesc bine izolarea; si fuga altora ravnita si cu gust de abandon.

Imi amintesc bine shopurile unde se cumpara in dolari, limba altora, culoarea altora, mirosul dulceag de plastic al lucrurilor aduse.

Plecarile altora cu care a trebuit sa invat sa ma obisnuiesc. Mai intai profesoara de pian - in `89 s-a dus la un festival in Italia si nu s-a mai intors. Apoi in `90 profa de engleza. Pe prima am stiut ca n-am s-o mai vad niciodata; am inteles care e directia imediat dupa revolutie cand mama a sunat familia ramasa in tara (sotul si copilul) si le-a urat la multi ani si sa ajunga cu bine in Italia; n-am avut cum sa sper c-o sa revina si c-o s-o revad, orice plecare pe vremea aia era definitiva, si intre plansete si sughituri am invatat (mama m-a obligat sa invat) ca e bine asa si ca trebuie sa ma bucur pentru ei.

Dupa profa de engleza (F) mi s-au epuizat resursele de atasament. O fi fost din cauza varstei sau oi fi facut bataturi; nu-mi amintesc numele meditatorilor care au urmat (nici al celor de engleza, nici al celor de pian). Cu F vorbesc o data la cativa ani si astept un sfat ca atunci cand aveam 11 ani; nu mi-l da niciodata, nu ma dadaceste, nu ma indruma. Eu i-am pastrat acelasi tip de afectiune aproape filiala (ne despart 18 ani).

Mult mai tarziu a plecat cea mai buna prietena, mai intai c-o bursa, a revenit provizoriu un an (si cat de bine se simtea provizoratul! si cat de mult si sincer ii doream sa se intoarca acolo). 

Nu stiu ce m-as fi facut daca as fi trait intr-o vreme fara internet. Cu prietenii ma vad rar si intotdeauna continuam de unde am ramas, fara retinere, fara timiditati. In tara actuala am un numar constant de prieteni - 2, amandoi cunoscuti pe internet cativa ani inainte de a ajunge aici. Colegii de serviciu imi cer prezente pe care nu sunt dispusa sa le ofer - fiecare petrecere/bauta de la care lipsesc ma indeparteaza de ei, fiecare tacere ma mai sterge un pic. O colega venita in Spania un an inaintea mea imi spunea sa nu ratez intalnirile cu colegii, ea a lipsit de la multe pentru ca invata si "a pierdut trenul". Am revazut-o dupa ce s-a mutat in alt oras unde duce o viata asemanatoare cu bastinasii; cati prieteni credeti ca are?

La spitalul din podis merg cu o colega din Córdoba traitoare de trei ani in capitala si cu una expansiva si galagioasa (adica sociabila, dupa criteriile locului) din Venezuela. Sudamericana o intreaba pe andaluza daca are prieteni in Madrid; ii raspunde ca-s prietenii sotului si ca mda, ma rog, are colegi de spital... M-am linistit, daca nici bastinasa nu e mai integrata ca mine...

A nu se intelege ca ma plang. Doar constat. Mi-era cam jale cand am inceput sa scriu postarea*, in urma cu aproape doua luni. Incepuse sa-mi fie aproape jena sa raspund ofertelor comerciale (mai putin celor din aeroport) facute mie-familiei-partenerului. La serviciu scapasem un "n-am pe nimeni aici" povestind despre garzile de sarbatori; nu ma plangeam, imi puneam alegerea in context ca sa se inteleaga. Dupa cateva zile o colega de serviciu** mi-a trimis un mail sa ma intrebe cum imi merge in podis. 

Dar pe masura ce scriu si-mi amintesc si diger, imi dau seama ca intotdeauna am trait asa. Poate ar fi trebuit sa inteleg mai devreme ca asta nu e provizorat, ca e firescul meu - schimbari de domiciliu, relatie la distanta, prieteni la ore fixe, acte provizorii. 

*Am inceput sa scriu cand am citit despre izolarea Libiei - izolarea tarii din cauza regimului.

**T. e o specialista cu 15 ani mai mare ca mine. Ies mai mult cu ea decat cu rezidentii pentru ca ni se potrivesc mai bine programul si temperamentele. Are orar de luat copilul de la scoala si plecat cu sotul din oras - are viata ei si nu cere altora s-o distreze. 

La incheierea congresului din Sevilla, doamna sefa a societatii nationale de specialitate de infantil (avem si-o societate de specialitate generala, la congresul asteia nu ma duc, ca-i in podis si nu maai poooot) a repetat cum se organizeaza conferintele "un an in Madrid, un an in provincie". Lumea s-a foit si-a pufait, marea doamna sefa a explicat ca "asta e, Madrid e capitala Regatului" (pe cuvant ca i s-a auzit majuscula).

In Sevilla lumea draguta, atenta, nu m-am ciocnit de nimeni pe strada, nu si-a bagat nimeni cotul in coastele mele (ca-n capitala). Organizarea mai buna decat anul trecut in Madrid. Contrar celor spuse de o prietena romanca, orasul e mai curat decat asta in care stau, sambata si duminica dimineata nu miroase a pipi in zonele cu baruri. Si unde nu miroase a portocali, miroase a tamaie :)

Sefa mea de infantil m-a intrebat la ultima masa impreuna daca vreau sa raman in Madrid. I-am raspuns ca-i scump pentru cat voi castiga ca specialista si ca ma bate gandul unei insule cainesti. Mi-a zis ca pot cere o locuinta sociala si ca nu se castiga prea rau. Seful `al mare (sevillian de provenienta, dar cu temperament castilian) asculta discutia si vazand ca ma inteleg bine cu medicul cu care lucrez in podis, m-a intrebat daca mi-ar placea acolo. "In Castilla?? In niciun caz!" Poate mi-a fost prea evidenta sila pentru ce situatie incurcata au noii specialisti.
Acum ma intreb daca nu cumva sefa de infantil se gandea ca mi-ar sta bine pe sectia ei, iar eu cascata i-am zis ca ma duc in insule.

Sevilla miroase nebuneste a flori de portocali.

Harta primita de la hotel are nordul la stanga. 

Cum imi lipseste exercitiul vorbirii (practic dar mai ales ma descarc aici), de fiecare data cand sunt sincera lucrurile se complica si in loc sa scap ieftin cu o parere pentru care ceilalti insista, trebuie sa dau explicatii si mai ca ajung sa ma scuz. Dresul busuiocului imi iese si mai prost (cui ii iese bine?)

La blog ma gandeam de anul nou cand ne certam festiv si singurele optiuni erau ori sa fac praf totul vorbind ori sa fac praf totul refuzand sa vorbesc. Am ales sa spun tot ca sa-i demonstrez ca nu poate sa duca. A dus-o bine merci si m-a pus si pe mine pe sine.

Acum intoarcem situatia pe toate partile fara graba si ne gandim cum sa facem sa stam impreuna (inca suntem legati de locul de munca). Intrebarea mea e cine o sa invete sau o sa-si perfectioneze o limba straina? Am eu niste banuieli ca  nomadul dintre noi doi, ala care traieste tot timpul in provizorat. Doar ca nomadul, contrar hormonilor, duce dor de duca, nu de cuib.

Luati notite

Asa se face o greva, restul e amatorism. Nu o zi-doua, nu stricat o vacantica de Paste. Nooo, ci 22 de zile de greva printre care, citez din ziar, "zile cheie din saptamana Pastelui si din vacanta de vara". Si subliniaza ca e timp suficient pentru negocieri. Timp pentru cumparat bilete mai putin, dar ce le pasa.
Iberia si-a scazut preturile, pentru Paste tarifele sunt comparabile cu un low-cost. De parca ar mai conta.

Un cos de lamai pentru doamna

In zilele libere ma duc in oras cu autobuzul sa fac niste fotosinteza, nu cu metroul. Tot asa fac si pensionarii din cartierele de blocuri; ii vad citind La Razón. Ma intreb daca mizeria asta de ziar iese numai duminica sau o fi pentru ca duminica ma plimb cu varsta a treia.
Titlul principal azi era "Spania interdictiilor". Le-am facut trafic pe net ca sa ma asigur c-am inteles bine tonul titlului. Ce-i doare pe micuti: ca parlamentul catalan a interzis coridele, ca a scazut viteza pe autostrazi de la 120 la 110 pentru economisirea benzinei, ca s-a interzis vanzarea de produse de patiserie in scoli, ca s-au interzis barurile pe plaja si fumatul in locurile publice... Daca va ma vine in minte vreo masura de bun simt, sa stiti ca daca a fost adoptata dreptacii mor de ciuda si rabufnesc in la razón - in articole sau in comentarii.
M-a avertizat prietena N (originara din Toledo) ca in Castilla castiga mereu PPul alegerile si ca asta e modelul locului. Mi-a comentat asta cand am votat la europarlamentare pt Spania; anul asta m-au intrebat daca vreau sa votez pentru Madrid si am zis ca nu.

Pe de alta parte, sa fii in cealalta tabara (nu ma refer la optiunile politice) dupa ce toata viata ai fost majoritara e o buna lectie.

Poate imi era dor... Acum nu-s controlorii, nici pilotii, e vorba de restul personalului din aeroporturi. Ziua aleasa pentru greva e prima zi din vacanta de Paste. Tara turistica, nu?

Orasul pe dinafara arata asa:

Congresul de acum doi ani a fost in Castilla Leon, nu in Castilla La Mancha si pentru spanioli e importanta diferentierea.

Paturile suprapuse din camerele rezidentilor arata asa:

Se putea si mai rau, recunosc, lipseste ciunga si nici pasta de dinti n-am vazut pe pereti.

Aseara in garda am citit bloguri si forumuri (intre un apartinator care facea pe desteptul si o asistenta care tinea mortis sa ne umileasca); azi dimineata informaticienii si-au facut treaba si mi-au blocat accesul la "comunitati virtuale". 

Cina a fost comuna: 2 rezidenti (de garda), 2 rezidente cazate acolo, un specialist de-al meu, o intensivista si preotul; garda preotului era de 48 de ore; baiat bun, imbracat in rasa de calugar si purtator de verigheta. Spanioli la masa erau 2 - o rezidenta si specialistul - niciunul din podis, toti ceilalti eram straini. Intensivista s-a plans ca are un vai-de-capul-lui pe sectie pe care l-a intubat la inceput pentru ca nu s-a inteles cu medicul sau cu familia: "Si acum ce? De ce nu limitam efortul terapeutic?" Preotul neintrebat ii spune sa-l lase in voia Domnului. "Pai sa-l ia Dzeu la el. Dar cine-i scoate tubul?", "Ce-i provoaca suferinta?", "O infectie grava". Discutia s-a terminat aici si am ramas cu buza umflata. 

En un lugar de la Mancha

Multe chestii detest in Spania si toate-s concentrate in Castilla. Dupa mizeria de congres in care vreo 3 zile am trait doar cu paine (proasta) si vin (bun), acum sunt trimisa 2 luni in inima podisului. Refuz sa ma cazez acolo, asa ca ma duc si ma intorc zilnic.

Ceea ce inseamna ca de la gara trebuie sa trec podul peste Tajo ca sa ajung la o statie de autobuz unde aflu ca singurul care ajunge la spitalul meu vine la fiecare 80 de minute... Taxi la dus, n-o fi bai.

La intors, ratez autobuzul de la 14:40, asa ca frec menta prin restaurantul spitalului (la mare distanta de rahatul lor de mancare) pana la autobuzul de 16.00... Vorbind cu portarul aflu ca tocmai a trecut un autobuz la 15:30... Boooon, alt taxi, de data asta mai scump, ma duce pana la gara unde mi se spune ca nu ma pot sui in orice tren cu abonamentul lunar, asa ca nu pot pleca inainte de 17:25... 

Adaugand la asta transportul din Madrid ajung acasa la 4 ore dupa ce am iesit de la serviciu... Manda huevos, cum s-ar zice.

Sigur, mi-as putea petrece ziua in oras uitandu-ma la vitrine (pentru ca la pranz nu e nimic deschis) sau band pana nu mi-ar mai pasa... Asta daca la mama dracu` unde e spitalul ar ajunge un autobuz. 

Banda sonora

Recent mutata in Spania ma simteam cam asa (primele minute). Intre timp m-am adaptat oarecum, dar daca ma linistesc si ciulesc urechile, tot pe chinezoaica o aud cantand in sinea mea.

Amatorilor de taiat venele in lung le recomand varianta Lila Downs; cu grija si in doze mici.

Stii ca ai ajuns acasa cand nu te asteapta nimeni la aeroport

Cand s-a insurat fratele meu si s-a mutat, camera lui a devenit dormitorul meu. De atunci inainte de trezire trebuie sa trec printr-o camera necunoscuta. Intr-o noapte in care ma visam intr-un pat de hotel, am incercat sa ma incovrigesc insistent si frustrant, pana am deschis ochii si m-am vazut dand cu capul de noptiera.
Fruntea lovind lemnul o simt de fiecare data cand sunt cu el - aceeasi incercare repetata si nereusita, senzatia de spre nicaieri; de pe loc dar nu linistita, ci alergand in gol.

Sau ma rog, asta am simtit cam jumatate de an. Acum in a 8a luna parca lucrurile s-au mai asezat si nu pentru ca as fi deschis ochii si m-as fi vazut unde sunt. Spontan, as zice.

De partea astalalta a cortinei

Azi la schimbul de garda (cafeaua de dimineata, doar nu credeti c-am prezentat vreun pacient) s-a vorbit despre cum a luat foc lumea araba. Imi imaginez ca tot asa o fi fost in urma cu 21 de ani, cand eu eram de partea cealalta si nu-i puteam auzi (sau poate erau mai implicati, fiind vorba de Europa?)
Twitterul devine interesant.

Un pic de normalitate

Hai ca incepe si tara asta sa se apropie de una civilizata, cu pasi mici si-n ritm propriu, dar macar in directia buna.
Dupa a tspea lege anti-fumat, in sfarsit se poate respira in restaurante; a fost nevoie de cativa ani si mai multe tentative. Aseara am fost la un restaurant magrebian care avea inca trecute narghilelele pe lista de preturi, dar n-am vazut pe nimeni fumand. Mirosul de prajeala din haine a fost discret (caut un restaurant din care sa nu plec mirosind ca un bucatar chinez).

De fiecare data cand sun la banca (la un numar 900, cu suprataxa) incearca sa ma convinga sa le mai cumpar ceva. Am acceptat un card si consiliere juridica in urma cu juma de an si de atunci ma intreaba de tot felul de asigurari:
- O asigurare de calatorie, señora?
- N-am nevoie, am una de la colegiul medicilor.
- Asta a noastra asigura si rudele de gradul I...
- N-am familie aici.
- Pentru partener?
- N-am.

Azi:
- O asigurare pt carduri in caz de furt?
- Mmm... pot bloca de capul meu cardul, nu?
- Da, dar daca sunati la noi convorbirea e gratuita si ne ocupam de toate cardurile, indiferent de banca.
- Mmm (sunteti singurii care mi-au deschis cont cu pasaportul, ceilalti ma trimiteau la Imigrari)... Nu, nu cred.
- Cu noi puteti asigura si cardurile familiei, pana la 4 persoane: sot, frati, parinti.
- Mmm (iar familie si partener, inca putin si ma ia jalea)... mnu, nu.

Alergii

Imi lipseste simtul umorului, nu insa si pacientii care fac pe haiosii.

33 de ani, albanez:
- Esti prima persoana care-mi pronunta numele corect.
(vai, ce dragut)
- Aham... Alergic la ceva?
- La barbati.

30 de ani, spaniol, un pic chiaun.
- Alergic la ceva?
- Da, la singuratate.

80 de ani, italian.
- Sunteti alergic la ceva?
- Da, la femei.