vineri, 23 mai 2014

(continuare de azinoapte)

Solutia perfecta ar fi ca sefa mea sa faca un "escrito" cum ii sugera cretina de luni, sa ma reclame consejeriei (ministerului local) si ei sa ma dea afara. Dar n-am eu norocul asta.
Demisia nu mi-o dau pentru c-as ramane fara somaj.
Nu mai pot, ma seaca pacientii (si aia de la "patron", si aia din "social"), nu mai suport fandositii care vin la recuperare de parca s-ar duce la spa ca doar plateste firma de asigurari si imi vine sa-mi iau campii cand vreun nesimtit incearca sa ma minta (la social), iar cand ii spun ca nu se pupa examenul fizic cu boala si cu analizele, imi face reclamatie. Luni o dilie s-a dus in audienta la directoarea centrului, care directoare mi-a explicat timp de o ora ca trebuie sa ma prefac ca ii cred, ca unul prins cu minciuna nu o sa recunoasca, ci o sa se porneasca impotriva mea. Directoarea e psiholoaga, asa o fi cum zice (am mai intrebat o psiholoaga si i-a dat dreptate), dar eu cand avertizez pacientii, o fac in ideea ca se lasa de mintit si colaboreaza pe bune.
Cica nu-i asa, e invers. Si ca trebuie sa le fac jocul. Si sa le suflu in fund (nu exista echivalent in spaniola). Si sa ma prefac ca empatizez. Si sa fac pe proasta cu alte cuvinte, apoi sa scriu ce cred de cuviinta.
Cam cat de nesimtit si batut in cap pana la urma trebuie sa fii ca sa crezi ca poti sa prostesti pe unul care din start stie mai mult decat tine? Nu exista in spaniola "a vinde castraveti gradinarului" - nici expresia si se pare ca nici conceptul.
Cum nu exista, din pacate, nici "a cobi".

Acum vreo luna mi-a pus unul o reclamatie pentru c-am ras in consultatie; nu era nimic grav, n-a fost lipsa de empatie, ci am facut tot posibilul sa nu ma enervez si sa destind atmosfera. "A mal tiempo, buena cara", dar n-a tinut.

Luni am fost la un interviu la un spital public; seful mi-a zis sa plec in alta tara sau sa ma apuc de altceva; i-am spus ca am facut un curs de biomecanica si m-a sfatuit sa ma orientez pe ceva de genul.

A. imi spune ca poate e o lectie si ca n-o sa scap de imbecili daca nu invat cum sa ma port cu ei.
Cand imi mai vine sa-mi iau campii si sa ma apuc de gradinarit, imi amintesc de prietenul D si teoria lui cum c-ar fi putine meserii pe lume in care sa poti progresa constant, ca-n multe atingi un plafon si gata, pe cand in medicina...
Mama imi zice c-o sa ma obisnuiesc, ca nervii se tocesc cu anii... Mie cu varsta imi cresc, cum le creste unora parul in urechi. Ce mi se toceste e rabdarea.
Din pacate imi place specialitatea, altfel as fi schimbat-o de mult. Si nu stiu vreo alta fara pacienti care sa-mi placa tot atat. Si poate A are dreptate si trebuie sa invat sa relationez cu toti. Probabil dupa moarte o sa ajung intr-o lume populata de imbecili si e bine sa fiu pregatita.


duminică, 4 mai 2014

N-a fost usoara uitarea intr-un oras cu asa buna memorie.
In somnul intrerupt de la intoarcere l-am visat. Nu-mi venea sa cred, il impingeam (?) din pat spunandu-i ca doar un vis, chicotea si vedeam cum i se urca la cap... Mi-am zis sa inchid ochii si sa-l ating, asa as fi sigura ca nu visez; i-am cautat mainile sub plapuma si i le-am gasit, fir-ar.
Poate pentru ca gazonul ala amarat in care i-am ingropat urma se numea - am aflat abia cand am ajuns in Madrid - Lustgarten, ieftina ironie.