miercuri, 21 noiembrie 2018

Teide ramane in fundal, la fel si posibilitatea unei insule (si a unui miracol) in "in tara lui Cain in care Abel n-a murit inca de tot"* cum spunea Noica incercand sa explice de ce te asezi cand de fapt vrei sa pleci. 
Nu m-am vazut niciodata imbatranind. Trec anii fara permis si ma vad mai bine decat ma credeam in stare. Planurile initiale erau sa ma retrag la timp. Dar aluneca timpul pe langa mine, ma amageste, imi promite tinerete fara batranete, il urmez increzatoare si imi fac in continuare planuri care ma afunda in mizerie si disperare; pentru ca viitorul e ala mic si negru care imi bate la usa.
Ultima panica e cumpararea unei case ca sa evit sa platesc o chirie mai scumpa castigand mai putin. Sigur, planurile initiale nu se refereau la o astfel de retragere partiala, era vorba de una definitiva care pare cu atat mai improbabila cu cat e mai aproape. Asa ca am comis-o si doare mai rau ca incertitudinea cu care eram obisnuita, cu chiria eterna, cu studentia continua, cu zecile de posibilitati la care visam si pentru care nu aveam suficient curaj. 
Dar in nesiguranta vedeam o multime de solutii. In certitudine vad doar cum ma las legata; dar e social-acceptabil sau mai bine zis e social-cerut-si-aplaudat. In timp ce caut modele care sa-mi dea siguranta si vad doar indoieli, cum era de asteptat. Daca iti faci planuri sa te retragi devreme din tot circul asta care iti cere mult si iti da la schimb un rahat pe bat, n-ai de unde copia scheme pe termen lung. 
Momentele alea cretine in care (iti) spui ca nu merita: rezidentiatul picat, semnatul ipotecii... probabil or sa mai fie altele in care o sa trec strada cu ochii inchisi, nu stiu. 

In alta ordine de idei, miracolul s-a confirmat; azi da, maine nu se stie. Si orice altceva azi conteaza prea putin. Ma linisteste absenta unei continuitati dupa noi, desi recunosc o tristete biologica, o absenta.     


*Noica "Abel este cioban şi Cain plugar. Abel rătăceşte ca Fiul, şi Cain frământă locul, ca Fratele. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel. Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi sufletul agrar. Tot ce e nostalgie şi libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi - spun unii - ţine la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului şi l-a pustiit; are să-l pustiască."

marți, 27 martie 2018


(as vrea sa va dau fragmentele in original*, dar le am doar traduse)

Reciteam des pasajele, dar treceam repede peste prima parte pentru ca preferam minunea spontana, "naturala" (?). Abia azi mi-am dat seama ca indoiala e  obligatorie. Unde exista doar certitudini nu e loc pentru miracol, indoiala e cea care ii permite sa existe. Lumea asta, asa stramba cum e, poate fi locuibila. 


*traduse / macelarite de mine (cu ditamai jena): "realitatea e alta, e cea de unde tocmai ne-am intors si unde lucrurile stau altfel". Si doar cand ramaneau singuri, in spatele ultimului zid de tacere care ii proteja de ei insisi, inchideau ochii si indrazneau sa priveasca acel loc profund si alunecos unde incatusata si cu calusul la gura inca mai traia indoiala si balbaia neobosita: "ce e realitatea?"
Da, toate sunt cum se vad; nu e bine, nu se poate face nimic, dar nu conteaza. Exista o alta realitate unde lucrurile sunt cu totul si cu totul altele.
In carnea lor pastreaza inca posibilitatea miracolului ca o stare initiala in fata careia realitatea e doar o deviere secundara, o proiectie neinsemnata.

marți, 27 februarie 2018

Vorbea Blandiana despre miracol ca stare primordiala si realitatea ca o deviere fara importanta.

Cele mai dragi amintiri din insulele cainesti se strang in jurul rasaritului peste Teide, a ogarului surd si a cafelei lui JM contre jour; marea se auzea din baie si soarele intra sui prin acoperis. In timp ce noptile se incapatanau la 19º, in barul lui Nardo varii perechi de ochi nascoceau povesti prin whatsapp din prima zi in care m-au vazut pe insula.

Toate cele nezise pana in ultima seara; miracolul ca o confirmare de la distanta; azi nu, poate maine; sau poate nu.
Realitatea e doar o deviere fara importanta.

joi, 30 noiembrie 2017

Freedom is what we do with what is done to us

(JPS)

Tentanta uitarea sub orice forma; presbitia, dementa si inconstienta; vin vremuri bune.

Inainte de a da peste postul vechi care spunea ca suntem in cautarea familiaritatii, nu a confortului, mi-am amintit azi, nu stiu prin ce asociatii, despre dragostea care vine insotita de control, de minciuni pentru a-l evita, de libertatea vinovata, de manipulare, ohoo... Nu stiu de unde mi s-a nazarit, probabil lecturile feministe din ultimele luni au dat roade; mi-am amintit de mama si de atasamentul ei patologic care explica multe.
Noroc cu dementa.
Si cu prietenul P care ma alimenteaza constant cu lecturi feministe recomandate de mama fiica-sii.

miercuri, 7 iunie 2017

Azi mi-am dat a 3a demisie, incepe sa-mi placa. Schimb contract pe perioada nedeterminata cu "incepi aici si dup-aia 'om vedea" in spitalul in care m-am format. Siguranta nu ma convinge, in ultimii ani la sfarsitul fiecarui contract de cateva luni fantazam cu somajul. Si cand am semnat "indefinitul" am cautat scaparea inscriindu-ma la o alta facultate.
Profit acum cat sunt oarecum tanara si foarte fara responsabilitati. Partea cea mai tentanta nu e c-o sa schimb sectii si subspecialitati la cateva luni (ii vine bine a mi culo inquieto), ci ca la sfarsitul fiecarui contract o sa existe posibilitatea sau iluzia unei eliberari.

vineri, 2 iunie 2017

Am o colectie bunicica de motivationale care n-a variat in ultimii vreo doi ani.
Si o colectie crescanda de barbati de uitat care o explica.
Alta de greseli pe care (imi promit sa) nu le mai fac.
Basca una de sfaturi de mindfulness cu care m-am obisnuit cum te obisnuiesti cu tencuiala cazuta din casa.

Donde no puedas amar no te demores (FK)

joi, 23 martie 2017

Ii placea sa faca prezenta la sfarsit de trimestru cand in clasa ramaneam o mana de oameni. "Xulescu! Nu-i? E-n curte, la pitpalaci." Mergea printre banci aplecat de umeri si citea senin toate tampeniile de pe pereti. "Ia uitati ce scrie aici: laba... trista..."
Facea misto de fiecare in parte, mai putin de cei care planuiau sa-si fute talentul.
- F., la ce facultate dai?
- La psihologie.
- Ce sa faci acolo?
- Sa studiez sufletul.
Zambind perplex trece la urmatoarea colega:
- C., la ce facultate dai?
- La ASE.
ASEul pe vremea aia aduna toti ratacitii (practici?) care nu voiau sa dea la matematica. Dezamagit si fara chef de glume, ma intreaba pe mine.
- La medicina.
- De ce?
- Pentru ca-mi place biologia.
- Si de ce nu dai la biologie?
- Mi s-a zis ca-i mai bine la medicina.
- Si tu te iei dupa altii?
La 20 de ani dupa dialog incerc sa trag cu prastia in nori.
Greu de dus golul pe care il lasa un profesor cand moare.

marți, 24 ianuarie 2017

Nici dupa 9 ani de cand am scuipat in urma nu pot asculta muzica romaneasca nealcoolizata.

joi, 1 septembrie 2016

Cand deja satula la 9 dimineata am izbucnit in plans, sotia pacientului a incercat sa ma consoleze dupa modelul mediteranean; n-a plecat tiptil, ci a incercat repetat si obositor sa ma convinga sa nu pun la suflet. Iar eu n-am stiut cum sa-i spun sa taca naibii sau sa iasa din cabinet. Cateva ore mai tarziu a avut bunul simt sa-si ia la revedere de la toti, mai putin de la mine, desi aveam usa deschisa. Sau i s-o fi facut in sfarsit rusine.
Cand o sa ating culmea ridicolului sper sa primesc o diploma.

luni, 11 aprilie 2016

M-am saturat de sefi si subalterni, de lucrat cu putin si impartit tuturor in mod miraculos, de pacienti gravi si familii lenese. Cel mai trist e ca m-am saturat de putinii colegi pe care ii am si de conflictele dintre ei pe care nu stiu de ce m-am nimerit sa le mediez. Si m-am saturat de mine pana peste cap pentru ca nu-s asertiva si unii (incepand cu subalternii) isi permit prea multe. Sunt foarte, foarte obosita. Meditez 30 min in fiecare zi, fac intre 8 si 12 km zilnic, dorm 7-8 ore (in weekend vreo 11), ies in oras, citesc, vad filme. Degeaba. Azi n-a fost prima zi in care am izbucnit in plans, dar a fost prima in care nu m-am putut opri multe ore dupa ce am terminat munca.
Tot azi, pe o ploaie densa si mizerabila, am vazut strecurandu-se pe sub stresini un orb cu un baston si un caine zgribulit. N-avea umbrela si am fost pe punctul de a ma oferi sa-l conduc ca sa ajunga naibii mai repede din mila pentru caine, nu pentru el. V-am mai zis ca am ajuns din greseala in medicina.