joi, 31 decembrie 2009

Noaptea orfelinilor

Sper sa ma opresc din baut cand n-o sa-mi mai pese, dar inainte de a ma anestezia. Si mai sper ca mainile sa nu mi se mai para autoritare.
Hai petrecere frumoasa si un an spornic!

luni, 28 decembrie 2009

Din vizita in b. m-am intors c-o cana cu Praga si cu un Kafka in engleza cumparate din aeroportul cehesc, cu cozonaci striviti pentru colegii de serviciu, cu bomboane alcoolice care mi s-au urcat la cap si cu un soi de multumire ca nervii mei de aici, nemultumirile marunte si dese nici nu se compara cu stresul si durerea de burta (nu e o figura de stil, am bolit 2 zile) din orasul ala sinistru ales de ai mei sa-mi fie "casa". Nu mi-am adus lucruri la care tineam - primite cadou sau mostenite - pentru ca nu mi se parea ca am casa in care sa le pun, desi incerc sa-mi umplu spatiul cu ale mele. Tot ce mi-am cumparat ca sa-mi cresc confortul acolo aici mi se par inutile. I-am zis asta unei prietene fara sa-mi dau seama, iar cand ea a concluzionat, am corectat-o: "nu, nu e vorba ca nu ma simt acasa in Madrid, ci ca nu ma simt confortabil in apartamentul in care stau pentru ca e impartit".
Ei, as... Nicio emotie la aterizare, niciun fior, nici vorba de nerabdarea de a revedea orasul. Un final de calatorie (Praga), o intoarcere ca atatea altele.

sâmbătă, 26 decembrie 2009

b.-ul e neschimbat, e incredibil de acelasi, e atat de sincer in mizeria si-n vulgaritatea lui, nu am vazut nimic care sa ma insele, sa incerce sa-mi distraga atentia, nimic care sa para altceva decat e. Stopul de la Cora e stricat de 2 ani, la fel si usa de la etajul meu, traficul e la fel de prost, fac in continuare tot atata pe jos cat fac cu transportul in comun, aceeasi muzica se aude din mobile, aceiasi politicieni, acelasi circ. Si inca o data m-au cautat in geanta in megaimage ("dar nu e cazul sa ne suparam..."; apai nu m-am suparat, asta e vocea mea de febra)
Doi ani nu sunt multi pentru inertia romaneasca, dar in Spania ma tot intreaba "dar acum, de cand cu UE, au inceput sa se schimbe lucrurile, nu?" Le zic ca nu, ca nu s-au schimbat in 20 de ani si n-au cum sa se schimbe taman acum, dar pentru ei caderea comunismului pare rahat cu apa rece, UE e marea realizare. E imposibil sa-i faci sa auda altceva decat vor sau stiu.
In noua tara traduceam la inceput mot-a-mot si nu intelegeam de ce sunt singura nemultumita. Acum incerc sa-mi caut echivalente pentru "oras de rahat", "politicieni imbecili", "cocalari", "murit de foame", "platit intretinere de rahat", "concediu obligatoriu fara plata", "oprit tichete de masa" - toate astea trebuie sa le traduc dupa modelul:
- Ce mai faci?
- Bine -> "muy bien"
- Ce p***a ma`sii sa fac? -> "bien"
- De rahat -> "regular"

- E o porcarie -> "malo"
- Niste idioti -> "inutiles"
- E de kkt -> "muy malo" si in caz ca-i foarte grav: "porqueria"

marți, 22 decembrie 2009

Sila si furia ma tin departe de oras (buc.), dar nu-mi sunt suficiente ca sa nu ma mai simt emigranta si chiriasa. Poate ar trebui sa ma mut singura in Madrid, sa am lucrurile mele neimpartite, asa cum am in buc., cumparate (putine), mostenite sau primite cadou de la familie si prieteni (majoritatea) si mobila proiectata de mine si ai mei. Doar ca-n Madrid gasesc alte lucruri de facut, mereu imi spun ca-s atatea de vazut in trecere si ca nimic din cele imobile fizic sau ca senzatie nu merita timpul si banii, ca e important doar ce pot lua cu mine.
Intre stabilirea in Madrid si vizita la Stockholm am trait in prezent, fara senzatia de provizorat pe care o avusesem toata viata. Linistea si constanta nu-s pentru mine, probabil ca la un moment dat m-as urca pe pereti si-n orasul in care m-am simtit normala, nu "aia ciudatica din Est" cum ma fac sa ma simt actualele gazde. Ce apreciez la spanioli e ca vorbesc direct, fara jena, fara eufemisme: "Esti de mult asa sau de cand ai venit aici?" :)

luni, 21 decembrie 2009

Tare frig si multa Praga

Nu ma grabeam sa ajung la b., dar cu povestioara lui Benedetti in minte incepusem sa ma ingrijorez; trimiteam mesaje familiei si unor prietene ca sa ma conving ca vorbim de pe aceeasi parte a lumii.
Pana la urma am reusit sa plec cu al treilea zbor, cu speranta ca nu schimb Praga cu Viena si ca poate Benedetti are dreptate si nu doare. Conationalii s-au diluat in zboruri paralele sau prin hoteluri dupa ce s-au bulucit si s-au rastit la funtionari. Tot respectul pentru cehosi, dar sa-mi spuna si mie cum au reusit sa-i suporte, eu as fi chemat gardienii sa imprastie gloata sau macar sa-l dea afara pe cretinul care a trecut de cealalta parte a tejghelei.

miercuri, 16 decembrie 2009

Citi aici ca dorul de casa il are toata lumea.
Io am o durere de burta cand ma gandesc la tara cu pricina. Ai mai intelepti ca mine zic ca trece cu vin.
Acu` na, nu toata lumea are (nenoroc de) casa.

marți, 15 decembrie 2009

Imi zicea prietena M intr-o seara in care eram extrem de agitata sa ma culc gandindu-ma la un peisaj relaxant... Chestie care m-a agitat si mai tare pentru ca mi-am dat seama ca nu gaseam nimic printre amintirile mele coapte la bec; marea o vedeam o data pe an (in ultimii ani - si mai rar), muntii doar din greseala.
Asa c-am adormit ca-n fiecare noapte din august incoace: gandindu-ma la Stockholm :D
Duminica o sa ajung in sfarsit in vizita in buc; in sfarsit in vizita, nu in sfarsit in bucale. Ma angoaseaza mai putin vremea proasta din Praga escalei si gandul ca s-ar putea sa nu ajung la timp la dus - sau mai rau, la intors - decat gandul unei saptamani in b.
Cred ca-mi cumparasem deja biletul cand citeam "Acaso irreparable" de Benedetti. Si intelegeam cum tipul se simtea acasa in hotelul unui aeroport si cum toate celelalte incepeau sa i se stearga incet din minte. Si cat de firesc ii era sa traiasca intr-o escala.

Traumatologul care aproape imi reproseaza ca nu vorbesc despre tara de nenumit vrea sa-i aduc in garda din 1 ianuarie mezeluri traditionale. Ce sa fie? Un salam de vara puturos? Sau un parizer?

marți, 8 decembrie 2009

Intrebari puse de cine se nimereste; n-am prieteni aici, am cativa colegi apropiati mai descuiati cu care vorbesc (un pic) mai deschis. Intrebarile insirate mai jos de obicei sunt puse de altii, fie colegi de aceeasi varsta, fie specialisti, profi, tutori cu care n-am nimic in comun:
- Ai iubit? (De ce nu?)
- Ai iubit spaniol?
- De ce nu mananci carne?
- Dar peste mananci?
- Ce mananci toata ziua?
- De ce ti-ai pus atata salata?
- De ce te trezesti devreme?
- De ce nu vorbesti?
- Familia ta e vegetariana?
- Si ce mananci cand iesi in oras?
- De ce nu mananci paine?
- Cu cine calatoresti?
- Singuraaaa?? Ai pe cineva acolo?
- De obicei calatoresti singura?
- De ce ai venit in Spania? Ai pe cineva aici?

N-am mai multa imaginatie decat astia care imi pun aceleasi intrebari de zeci de ori, asa ca mai mult de 2 raspunsuri nu stiu sa dau:
- Pentru c-asa vreau eu!
- Alta treaba n-ai?
Variante politicoase n-am gasit, dar am putut sa fiu si mai mitocana de atat: "Crede-ma ca nu ai vrea sa auzi ce am de zis!" dupa care pana si cei care gandeau ca nu vorbesc din timiditate au inteles ca uneori tac ostentativ.

(In lumea de) dincolo nu se uita nimeni in farfuria mea (doar prietena A. cu care vorbeam toata ziua despre mancare), nici mama nu m-a intrebat de ce am ales asa, nici rudele multe care s-au prins la o petrecere in familie, nici gazdele din Cluj care mi-au adus imediat niste varza cu mere grozava, nici sefa cu care faceam garzi. De barbati ma-ntreaba doar prietena maica-mii, dar o las in pace pentru ca stiu ca vrea nepoti si fiica-sa nu are o relatie stabila, o matusa in schimb imi ureaza la fiecare aniversare un baiat bun (saru`mana), iar o alta matusa imi face cadou lenjerie misto :) Ai mei nu m-au intrebat niciodata cu cine calatoresc, cred ca le e evident si uneori s-ar putea sa prefere sa nu stie :D

S-a inventat o tara in care sa fii lasat in pace? Ce limba vorbesc si cum sunt salariile?

duminică, 6 decembrie 2009

Cand stateam singura nu-mi dadeam seama ce era cu mine, vedeam in oglinda trasaturile mamei, pana si obosita semanam cu ea, cu orice machiaj (ea fara) si orice lungime de par (ea, scurt) eram leita.
Firea, abia acum imi dau seama, e toata de la taica-meu, nu-i lipseste nimic, fir`ar; am remarcat in urma cu putine luni, de cand sunt obligata sa functionez in grup il vad pe tata pe care doar in grup l-am cunoscut. Anul trecut ieseam cu colegii si ma intorceam linistita acasa (uite ca-mi amintesc ca intratul in casa era partea cea mai relaxanta si o puneam aiurea pe seama criminalitatii inalte din cartier), acum pentru putini colegi ies, extrem de putini, prefer sa ies singura ca sa-mi vad de ale mele; acum raman in camera cand vin altii in vizita pt ca oricum sunt prietenii lor, conationalii lor, ce treaba am io cu ei? Acum nu raspund la telefon decat daca am impresia ca e mama (si asta distanta n-o poate anula), ma abtin de la mancarea facuta in comun ca s-o las fetelor, nu mai am rabdare sa ma uit la filme sau imi ia o zi intreaga sa vad 2 ore amarate, slava domnului ca macar citesc compensator. Acum refuz orice propunere si niciodata n-am una mai buna sau mai rea, ma coiesc un veac pana ma decid apoi ma razgandesc cand deja m-am apucat...
Probabil ca trebuie sa zic si ceva de bine. Data viitoare.
In ideea ca "nu stii sa pretuiesti ce ai pana nu ramai fara", imi e pofta in ordinea importantei de:
- iaurt adevarat, sana, kefir, smantana fermentata ... A durat mult pana am indraznit sa intru in zona africana din Lavapiés, ca sa fiu sincera am ajuns din intamplare cand eram chiauna de somn dupa garda si nu stiam pe unde ma ratacesc; magazinul senegalez mi-a schimbat viata in bine. Din pacate au un singur fel de lapte acru.
- varza calita - d-asta am mancat o singura data in Sp in urma cu 2 luni, intr-un supermarket care-mi amintea de cel din cartierul bucurestean in care locuiam si pe care din cauza asta il evit.
- souffleurile mamei, ca tot ma intreba ce vreau sa-mi gateasca cand oi ajunge acolo de sarbatori si nu-mi venea nimic in cap. D-asta am facut azi (din dovleac), gretos cum de mult n-am mai gatit, dar colegei de apartament K. i-a placut, a mancat jumate; ciudate gusturi au peruanii astia.

marți, 1 decembrie 2009

Presupun ca e cum e cu barbaţii - nu iţi e indiferent atâta timp cât ii dai bună ziua printre dinti. Dar sa nu ne mintim, faţa neutra e doar faţă, ţi-o pui şi ţi-o dai jos după plac, nu inseamnă că nu-ţi mai pasă.
Ca sa nu mai am nimic de-a face cu ea, trebuie sa-mi treaca sila. "Sa-mi treaca" - de parca ar avea vointa proprie. Sa ma lase rece.

(Nu stiu cum gasesc doar expresii care ma exclud)

Sa nu-mi mai pese, sa nu ma mai enervez. As zice si "sa nu-mi dea motive de mandrie", dar mi-e clar de mult ca nu ma pot impauna cu meritele unora cu care impart cetatenia.

Asa ca azi am facut pe indiferenta si m-am abtinut de la a pune un video de protest in facebook. Ahhhh cum imi ardeau degetele intre doua tururi de scrutin si doua pahare de tuica, cu putine zile inainte de a serba 20 de ani de la marea teapa!