Il chema J (Jorge sau Javier, nu mai stiu), avea vreo 38-40 de ani pe vremea cand mi-a fost pacient. Din Zaragoza, venit cu sotia la Madrid la un loc de munca bine platit, stress cat incape. Cand a inceput sa-i fie cam rau, i s-a plans maica-sii, ea medicului de familie din Zaragoza, ala i-a dat responsabil niste antidepresive, ea i le-a trimis responsabil prin posta si J le-a luat constiincios si degeaba. Cand a inceput sa se afunde, seful lui J a sunat-o pe nevasta-sa sa-i spuna ca-l vede cam palid si ca nu-i a buna. J n-a recunoscut nimic in fata sotiei, s-a urcat la volan, s-a oprit la primul pod peste autostrada si s-a aruncat constiincios si degeaba in cap. A fost pacientul meu pt ca a scapat. Cand l-am cunoscut avea scurte momente de luciditate, dar in general nu-si amintea nimic nici de dinainte de pod, nici de pe o zi pe alta si lovea pe oricine ii iesea in cale. "Consultatiile" in care o tineam la curent pe sotie cu cat de prost ii merge erau un chin pentru toti; pt psiholoaga lui si pt mine pentru ca aveam aceeasi varsta si acelasi tip de viata si ieseam plangand din cabinet; pt sotie pentru ca ii amintea ca nu se ingrijorase la timp. 

J e acum probabil intr-un azil psihiatric, infingand creioane in cheliile altora cum facea cand era internat la noi. J e modelul meu cand vad ca rostul mi-l da un job nesatisfacator; cand nu pot sa dorm pt ca m-am certat cu vreun pacient nesimtit; cand adorm la teatru; cand beau in loc sa fac sport. Cand invat pt un master ca sa schimb dracu´ meseria pe care mi-au ales-o rudele carora nu ma pot plange pt ca-s oale si ulcele. J e lupa prin care nu trebuie sa ma uit pt ca sunt mai mult decat un medic frustrat si stresat si rostul nu mi-l dau pacientii. Problema e ca-s atat de inutil obosita ca nu-mi vad rostul nicaieri. 

Sa presupunem ca e un experiment social, nu o noua forma de control. In China carantina a scazut poluarea, poate ca nu e nevoie sa producem si sa consumam atat, nici sa ne omoram cu munca. In cateva luni ne putem convinge ca traim bine merci cu mult mai putin.

Saramago nici beat nu si-ar fi imaginat ca 1000 de persoane (turisti si angajati) sunt puse in carantina cu politie si jandarmerie pentru ca unul cazat in hotel a racit cu virusul nepotrivit.

Acu´ ce sa vezi, ministerul se gandeste sa interzica congresele medicale pentru ca nu ne permitem luxul sa ne imbolnavim si recomanda (my ass) ca personalul medical sa nu participe la adunari in spatii publice si manifestatii. Pe 8 ma duc la mars ca nu se stie cand se mai iveste ocazia. Si pe 13 sper ca la congres; unei colege din Andalucía i s'a interzis din "ordin epidemiologic ministerial". Si ce ne'am mai hahait pana azi cand ministrul a dat duma. Mda, a fost fain cat a durat.

Fear is a weapon of mass destruction

Azi mi-am dat a 3a demisie, incepe sa-mi placa. Schimb contract pe perioada nedeterminata cu "incepi aici si dup-aia 'om vedea" in spitalul in care m-am format. Siguranta nu ma convinge, in ultimii ani la sfarsitul fiecarui contract de cateva luni fantazam cu somajul. Si cand am semnat "indefinitul" am cautat scaparea inscriindu-ma la o alta facultate.
Profit acum cat sunt oarecum tanara si foarte fara responsabilitati. Partea cea mai tentanta nu e c-o sa schimb sectii si subspecialitati la cateva luni (ii vine bine a mi culo inquieto), ci ca la sfarsitul fiecarui contract o sa existe posibilitatea sau iluzia unei eliberari.

Cand deja satula la 9 dimineata am izbucnit in plans, sotia pacientului a incercat sa ma consoleze dupa modelul mediteranean; n-a plecat tiptil, ci a incercat repetat si obositor sa ma convinga sa nu pun la suflet. Iar eu n-am stiut cum sa-i spun sa taca naibii sau sa iasa din cabinet. Cateva ore mai tarziu a avut bunul simt sa-si ia la revedere de la toti, mai putin de la mine, desi aveam usa deschisa. Sau i s-o fi facut in sfarsit rusine.
Cand o sa ating culmea ridicolului sper sa primesc o diploma.

M-am saturat de sefi si subalterni, de lucrat cu putin si impartit tuturor in mod miraculos, de pacienti gravi si familii lenese. Cel mai trist e ca m-am saturat de putinii colegi pe care ii am si de conflictele dintre ei pe care nu stiu de ce m-am nimerit sa le mediez. Si m-am saturat de mine pana peste cap pentru ca nu-s asertiva si unii (incepand cu subalternii) isi permit prea multe. Sunt foarte, foarte obosita. Meditez 30 min in fiecare zi, fac intre 8 si 12 km zilnic, dorm 7-8 ore (in weekend vreo 11), ies in oras, citesc, vad filme. Degeaba. Azi n-a fost prima zi in care am izbucnit in plans, dar a fost prima in care nu m-am putut opri multe ore dupa ce am terminat munca.
Tot azi, pe o ploaie densa si mizerabila, am vazut strecurandu-se pe sub stresini un orb cu un baston si un caine zgribulit. N-avea umbrela si am fost pe punctul de a ma oferi sa-l conduc ca sa ajunga naibii mai repede din mila pentru caine, nu pentru el. V-am mai zis ca am ajuns din greseala in medicina.

Frente al Cabo de Poca Esperanza arrié mi bandera.

Pe 14 am fost la psiholoaga ca sa-i povestesc cat de stresata sunt. In timpul anamnezei ne-am impotmolit la consumul de toxice. Am incercat sa par ca beau doar vin, dar cu cateva zile inainte de consultatie ma facusem prastie cu niste margarita (dupa vin, nu pe stomacul gol). Ca sa sar peste detaliile nefolositoare, nu i-am zis ca nu fumez ierburi pt ca devin paranoica si nici n-am incercat alte chestii pt ca n-am avut acces, nu pt ca nu m-ar fi interesat (prietenul P spune ca e mai nasol sa le vad utile in loc de recreationale). Dracu', toata lumea stie ca in randul medicilor % de dependenti e mare, nu era nevoie sa-i spun eu. Am scos la inaintare genetica (sper sa nu citeasca maica-mea blogul).
Tipei nu i s-a parut nimic anormal ca ma rastesc la nesimtitii care intra in birou in timpul sedintei si imi fac conversatie. Am avut probleme cu colegii? Mi-a atras cineva atentia? Da, dar doar ca sa ma ajute, nu ca sa ma sanctioneze; sefia, desi citeste detaliat toate reclamatiile, nu m-a chemat niciodata la raport. Apoi diferentele culturale trebuie sa le accept si sa nu ma deranjeze, mai ales ca eu sunt cea care le remarca. Iar noile probleme pe care le am sunt responsabilitati cu care se intalnesc toti noii specialisti si pe care va trebui sa mi le asum. M-am simtit ca-n clasa a 5a cand mi s-a explicat ca asta e marronul tuturor "cargos intermedios" (functii intermediare, aia care decid putin si trebuie sa justifice deciziile sefilor).
La sfarsit am vorbit despre mancare; un subiect prea fumat ca sa cad in capcana intrebarilor pt necunoscatori; dar ea era psiholoaga si mai vazuse d-astea ca mine, nu eram prima care-si cosmetizeaza dieta.
In treacat mi-a zis ca unul din criteriile pt a diagnostica o tulburare e durata; faptul ca visez in fiecare noapte pacienti si spital nu e grav, nasol ar fi sa nu dorm deloc. Ca-mi sare tandara din cand in cand, nu zilnic, e aproape normal. Imi dau (oarecum) seama cat trebuie sa sufere aia cu adevarat tulburati daca eu, desi plang la serviciu cand sunt la capatul puterilor, sunt considerata ok.

Nu cred c-as lasa sa medicineze pe cineva caruia ii e atat de sila de altii pe cat mi-e mie. E suficient sa ma salute vreun apartinator ca sa-mi strice ziua.
AMR 10 zile pana la prima consultatie cu psihologul.

Ieri a venit la clinica baiatul asta si a trebuit sa-mi spuna ca e pianist ca io habar n-aveam cu ce se ocupa. Ba chiar l-am intrebat de doua ori cum il cheama ca sa-l gasesc in lista de pacienti.

Inainte de a pleca de pe blog vreau sa va anunt (mai ales pe bleg) ca am renuntat la halat. Mi-a luat mult mai mult decat credeam si inca nu stiu daca e definitiv; medicul ala in varsta cu care lucrez de obicei e in concediu, iar asta tinerelul care ii tine locul imi spune sa zambesc mai mult, nu sa-mi pun carpa pe mine. Cand o veni 'al batran si mi-o spune ca nu da nimeni 2 bani pe mine pt ca arat ca o pustoaica om vedea ce-oi face.
Deocamdata ma preocupa mai mult apropierea vacantei in bucale decat jobul. Mi-e foarte sila si de una, si de alta si nu stiu incotro s-o iau la fuga.

Inca mai cred c-as fi fost mai utila in biologie decat in medicina.

Am ajuns la un nivel de stres la care putin imi pasa ce-o sa se intample cu jobul meu. Empatia cu pacientii scade rapid, iar cu apartinatorii e nula. Sursa mea de stres sunt familiile, nu bolnavii, nu patologia, nu sefii, nu subalternii; familiile care trec peste cuvantul meu pentru ca au ele o pila la ministerul local al sanatatii sau la manager sau la maica stareta sau la aia ma-sii. Nu, nu fac pe sefa, nu spun ca trebuie sa fie ca mine, dar nu semnez si nu parafez deciziile altora. Bine, s-ar putea sa fiu foarte incapatanata (mi se spune asta de cand ma stiu), internistul (mult mai blazat ca mine) imi zicea zilele trecute ca nu pot sa-mi pun toata congregatia in cap din cauza unui pacient - pila unei calugarite - pe care vreau sa-l externez impotriva vointei lui; i-am raspuns ca nu-s secretara nimanui, nu scriu dupa dictare si ca m-am saturat sa fac bilete de prelungire a internarii cu care nu sunt de acord; a doua zi s-a oferit sa le scrie el. Mda.
53 de pacienti cu famiile corespunzatoare.

Imi place actualul loc de munca, chiar daca de ieri lucrez fara contract (nu m-au chemat nici pt lichidare, nici pentru prelungire). Problema e ca niciodată nu pot fi sigura ca am terminat treaba, cu 50-52 de pacienti in grija mai mult ca sigur imi ramane ceva nefăcut cand plec acasa.
Singurele nopți in care am visat nelegat de job au fost cele in care mi-am lăsat mintile prin vreun bar.
Dar nu e așa de simplu, sunt franta de oboseala si pe jumatate beată cand va scriu dintr-un local obscur din Lavapies in care în urma cu o saptamana m-am băgat in seama aiurea si n-am știut cum să scap a doua zi.

Ma sperie cat de linistiti si siguri pe ei sunt colegii neuropsihologi. Par sa aiba minim o solutie pentru fiecare maron si un sange rece infricosator cand dau vestile proaste.

Interviu:
- In principiu contractul tau e pe perioada nedeterminata, dar depinde de contractul nostru cu ministerul local; asta e tare vechi si se reinnoieste la fiecare 4 ani. Daca la un moment dat statul decide sa nu mai semneze, locul tau de munca dispare. Dar sunt sigura ca asta n-o sa se intample. Oricum mai dureaza un an pana expira, poti sa stai linistita.

Dupa ce batem palma si imi dau demisia de la vechiul loc de munca:
- Nu se semneaza contracte de perioada nedeterminata de la bun inceput, ci trebuie cateva provizorii pana implinesti 2 ani cu noi, abia apoi ti se face unul pe timp nelimitat. Pot sa-ti fac de 6 luni, de un an sau de 3 luni, dar 3 luni mi se par prea putine, asa ca-ti fac de 6.

La resurse umane:
- Stii ca ti se termina contractul cand se termina al nostru cu ministerul, nu?
- Da, dar ala se termina peste un an, iar al meu peste 6 luni.
- Nu, ambele se termina pe 28 februarie 2015.

Am impresia ca undeva pe parcurs am fost luata de proasta.

Intru in randul lumii, vai mie!
Vineri mi-am semnat demisia (a doua in lunga mea cariera), am scormonit prin amintirile din Institutul Cervantes si n-a fost chip sa scot vreun tipar, asa ca m-am apucat sa traduc cu grija si pe sarite o cerere oarecare din romana. "Subsemnata (¿¿eh??) N N, cu buletinul Y, domiciliata in... (ii pasa cuiva? ma bine sar peste) va pupa din mers" I-am multumit nesimtitei aleia de la personal care mi-a mancat zilele in 2012 si-am scuipat in urma.

Maine, si Dios quiere, semnez cu un spital catolic, aaaahhh :) M-asteapta un job ca la carte: 40 de ore pe saptamana, nu 28, orar de dimineata, nu de la 3, purtat halat si ecuson, vazut pacienti internati, facut recuperare, nu balarii conexe. Cel mai probabil o sa am un sef medic, dar n-o sa am biroul meu personal sa-mi dau pantofii jos si sa stau turceste pe scaun, ca acum. Cu alte cuvinte o sa fie fix pe dos din toate punctele de vedere.

Imi dau o luna jumatate ca sa ii conving si p-astia ca n-am nevoie de halat.

Poate nu e buna scuza pe care o asistenta sociala incearca sa mi-o gaseasca, anume ca din cauza accentului si a intonatiei nu par compasiva. Adevarul e c-as schimba maine meseria daca as sti cu ce.
Vineri am gasit reclamatia unui pacient (pusa dupa primirea rezultatului, nu la iesirea din cabinet), spunea c-am fost brusca si ca in meseria asta e nevoie de mai multa "umanitate". Nu-mi aduc aminte sa fi avut vreo problema cu el. Maine ii dau reclamatia sefei sa-i raspunda.
Deci da.

(continuare de azinoapte)

Solutia perfecta ar fi ca sefa mea sa faca un "escrito" cum ii sugera cretina de luni, sa ma reclame consejeriei (ministerului local) si ei sa ma dea afara. Dar n-am eu norocul asta.
Demisia nu mi-o dau pentru c-as ramane fara somaj.

Nu mai pot, ma seaca pacientii (si aia de la "patron", si aia din "social"), nu mai suport fandositii care vin la recuperare de parca s-ar duce la spa ca doar plateste firma de asigurari si imi vine sa-mi iau campii cand vreun nesimtit incearca sa ma minta (la social), iar cand ii spun ca nu se pupa examenul fizic cu boala si cu analizele, imi face reclamatie. Luni o dilie s-a dus in audienta la directoarea centrului, care directoare mi-a explicat timp de o ora ca trebuie sa ma prefac ca ii cred, ca unul prins cu minciuna nu o sa recunoasca, ci o sa se porneasca impotriva mea. Directoarea e psiholoaga, asa o fi cum zice (am mai intrebat o psiholoaga si i-a dat dreptate), dar eu cand avertizez pacientii, o fac in ideea ca se lasa de mintit si colaboreaza pe bune.
Cica nu-i asa, e invers. Si ca trebuie sa le fac jocul. Si sa le suflu in fund (nu exista echivalent in spaniola). Si sa ma prefac ca empatizez. Si sa fac pe proasta cu alte cuvinte, apoi sa scriu ce cred de cuviinta.
Cam cat de nesimtit si batut in cap pana la urma trebuie sa fii ca sa crezi ca poti sa prostesti pe unul care din start stie mai mult decat tine? Nu exista in spaniola "a vinde castraveti gradinarului" - nici expresia si se pare ca nici conceptul.
Cum nu exista, din pacate, nici "a cobi".

Acum vreo luna mi-a pus unul o reclamatie pentru c-am ras in consultatie; nu era nimic grav, n-a fost lipsa de empatie, ci am facut tot posibilul sa nu ma enervez si sa destind atmosfera. "A mal tiempo, buena cara", dar n-a tinut.

Luni am fost la un interviu la un spital public; seful mi-a zis sa plec in alta tara sau sa ma apuc de altceva; i-am spus ca am facut un curs de biomecanica si m-a sfatuit sa ma orientez pe ceva de genul.

A. imi spune ca poate e o lectie si ca n-o sa scap de imbecili daca nu invat cum sa ma port cu ei.
Cand imi mai vine sa-mi iau campii si sa ma apuc de gradinarit, imi amintesc de prietenul D si teoria lui cum c-ar fi putine meserii pe lume in care sa poti progresa constant, ca-n multe atingi un plafon si gata, pe cand in medicina...
Mama imi zice c-o sa ma obisnuiesc, ca nervii se tocesc cu anii... Mie cu varsta imi cresc, cum le creste unora parul in urechi. Ce mi se toceste e rabdarea.
Din pacate imi place specialitatea, altfel as fi schimbat-o de mult. Si nu stiu vreo alta fara pacienti care sa-mi placa tot atat. Si poate A are dreptate si trebuie sa invat sa relationez cu toti. Probabil dupa moarte o sa ajung intr-o lume populata de imbecili si e bine sa fiu pregatita.

Tema pentru acasa

Detasarea (si mama ei).

Am vrut libertate si nimic nu mi se parea a avea sens fara ea, am primit cu toptanul, ia de aici bre Nume, sa-ti fie de bine!

In urma cu o saptamana m-am initiat in Reiki (nivel I). Recomandari: exercitii zilnice, dieta detox. Am mancat  de parca n-as mai fi apucat ziua de maine, am dormit putin si prost, dar am reinceput sa-mi amintesc ce visez, am baut mult mai multe cafele si ceaiuri ca inainte, basca alcool… Un fel de anti-detox.

Dar ce m-am straduit sa schimb a fost atitudinea. Mi-am stapanit cat de cat nervii, nu m-am plans, am zambit, am fost recunoscatoare… Bai frate, dar mor cu detasarea de gat. S-a nimerit ca si carticica pe care o citeam dinainte de Reiki sa vorbeasca despre ea. Si s-a mai nimerit sa am si o “chestie fara obligatii” in care s-o practic. Si in fiecare zi imi spun ca e un bun exercitiu, c-o sa ies mai frumoasa si mai desteapta din asta. Si ca eterna dieta, detasarea va incepe de maine. Sau de luni.

In alta ordine de idei, am gasit in sfarsit o clínica particulara. Au angajat-o si pe toledana aia insuportabila care nici n-a terminat bine interviul si mi-a si schimbat ziua de consultatie ca sa-i fie ei pe plac. M-am crizat, am sunat-o si i-am cerut explicatii, pana la urma am cedat pt ca n-aveam nimic de pierdut.

Ah, detasarea aia!

Mda, sunt intr-o etapa de tranzitie. Pana joi  aveam un simulacru de viata – un fel de job (nici full time, nici pe specialitatea mea), un fel de grup cu care ies (pe unii nici nu stiu cum ii cheama), un fel de follamigo pe care il vad mai rar decat atunci cand ii eram pacienta. Dar joi a fost prima zi de consultatie la clínica. Dupa un an si jumatate am revenit in sfarsit la ce stiu si-mi place sa fac. Sper sa se aranjeze si restul.

Cu E nu mi s-a parut, n-am luat-o razna. Dar daca n-ar fi fost interviul, nu mi-as fi luat inima-n dinti sa-l invit.
Cu mai putin de o ora inainte de a pleca spre granita, pe fb imi apar chestii: "follow your brain, your heart is stupid as shit", "March on. Do not tarry. To go forward is to move toward perfection."

Un roman, un grec si-un spaniol, ca-n bancuri, au pus de-un proiect de biomecanica finantat de comisia europeana si au facut un curs online gratuit pentru 10 medici si un altul pentru ingineri.
Pe 30 septembrie se terminau inscrierile si pe 1 octombrie incepea cursul. Pe 2 ii scriu profului spaniol sa-l intreb ce face cu parola aia de nu mai ajunge. Mi-o trimite pe 2 seara.
Azi e 3 si-a picat situl (gazduit de greci).
Mai bine ne apucam de gradinarit.