Sunt un pic nostalgica dupa vremurile in care anxietatea avea forma si motive si paream sa am solutia: trebuia sa le dobor unul cate unul, ca pe popice.

Azi nu. Azi vine ca viitura, cu alcool sau fara, si lasa in urma o mocirla imputita. In noua limba nu "ma depaseste" de parca ar merge pe banda din stanga si n-ar avea treaba cu mine; acum "me supera", imi sta in/pe cap si ma afunda. Stiu ca n-are treaba cu stresul pentru mi-a futut o luna de concediu. N-are treaba cu nimic, e pe cont propriu. Cateva ore din august am fost linistita: cand s-a innoptat in Pirinei si cand am plecat din insulele cainesti cu JM.

Spune un prieten psiholog ca solutia e la marginea supravietuirii: sporturile care te doboara (nu neaparat extreme, dar suficient de solicitante) te deconecteaza de amigdala mamei ma-sii. Iar eu ii trimit articole medicale despre yoga, desi experienta personala e diferita, dar amandoi stim ca un caz clinic nu serveste de studiu.

somn violet