Vizita in Franta  (din ianuarie) a fost un reality check brutal; o surpriza - neplacuta - sa aflu ca pot sa fiintez langa prieteni, nu legata de ei. Am crescut cu M, am trecut toate puntile varstei impreuna - copilarie, adolescenta, varsta adulta - ne-am regasit jurnalele comune in Bucuresti cand era gravida cu al treilea copil. N-am indraznit sa le citesc, nu ma grabesc sa dau ochii cu mine si sa confirm ca "oamenii sunt tot mai mult aceiasi".
In ziua in care am implinit 35 de ani am hotarat ca drumul meu trebuie sa fie altul si ca modelele cretine mostenite in tara de nenumit trebuie schimbate; si ca pana la urma, vorba lui Robert Moss, viata e cea pe care ti-o povestesti.
Amanarile au devenit certitudine. Tot ce-am dorit sa-i povestesc celei mai bune si vechi prietene a ramas exclusiv al meu, desi am evitat sa iau decizii inainte de a vorbi cu ea. Varsta adulta es una puta mierda in care te descurci, surprinzator, singur, indiferent de cate mesaje de incurajare vin sau lipsesc.

Cu prietena S (eram un grup de 3 - M, S si eu) am vorbit sambata trecuta aproape 4 ore; sta in Moscova pentru ca instinctul a trimis-o acolo. Inainte de pleca a vazut incheindu-se capitole vechi de 15 ani. Din ce-mi aminteam despre ea, sfarsitul adolescentei imi era cel mai clar si acum am aflat ce s-a intamplat cu el.

Despre mine? Numai de bine. Noua mea viata? Un cadril de mucava, vorba cantecului. Ahhh, dar cat imi place! Dileme am doar in vise (si visez mult de cand cu reiki), in afara lor accept haosul meu si al altora cu seninatate si mult alcool. Nimic, dar nimic nu e cum ar trebui sa fie, insa cum ziceau aia mai destepti ca mine, viata e cea pe care alegi s-o povestesti.

Dom' doctor E merita efortul doar ca doctor; altfel e un pustan razgaiat care face doar ce vrea si apoi isi cere scuze (stiu cel putin o persoana care ar spune ca mi-o merit hahaha).
Si mintile mele se intorc incet-incet acasa.

Tema pentru acasa

Detasarea (si mama ei).

Am vrut libertate si nimic nu mi se parea a avea sens fara ea, am primit cu toptanul, ia de aici bre Nume, sa-ti fie de bine!

In urma cu o saptamana m-am initiat in Reiki (nivel I). Recomandari: exercitii zilnice, dieta detox. Am mancat  de parca n-as mai fi apucat ziua de maine, am dormit putin si prost, dar am reinceput sa-mi amintesc ce visez, am baut mult mai multe cafele si ceaiuri ca inainte, basca alcool… Un fel de anti-detox.

Dar ce m-am straduit sa schimb a fost atitudinea. Mi-am stapanit cat de cat nervii, nu m-am plans, am zambit, am fost recunoscatoare… Bai frate, dar mor cu detasarea de gat. S-a nimerit ca si carticica pe care o citeam dinainte de Reiki sa vorbeasca despre ea. Si s-a mai nimerit sa am si o “chestie fara obligatii” in care s-o practic. Si in fiecare zi imi spun ca e un bun exercitiu, c-o sa ies mai frumoasa si mai desteapta din asta. Si ca eterna dieta, detasarea va incepe de maine. Sau de luni.

In alta ordine de idei, am gasit in sfarsit o clínica particulara. Au angajat-o si pe toledana aia insuportabila care nici n-a terminat bine interviul si mi-a si schimbat ziua de consultatie ca sa-i fie ei pe plac. M-am crizat, am sunat-o si i-am cerut explicatii, pana la urma am cedat pt ca n-aveam nimic de pierdut.

Ah, detasarea aia!

Mda, sunt intr-o etapa de tranzitie. Pana joi  aveam un simulacru de viata – un fel de job (nici full time, nici pe specialitatea mea), un fel de grup cu care ies (pe unii nici nu stiu cum ii cheama), un fel de follamigo pe care il vad mai rar decat atunci cand ii eram pacienta. Dar joi a fost prima zi de consultatie la clínica. Dupa un an si jumatate am revenit in sfarsit la ce stiu si-mi place sa fac. Sper sa se aranjeze si restul.