joi, 31 decembrie 2009

Noaptea orfelinilor

Sper sa ma opresc din baut cand n-o sa-mi mai pese, dar inainte de a ma anestezia. Si mai sper ca mainile sa nu mi se mai para autoritare.
Hai petrecere frumoasa si un an spornic!

luni, 28 decembrie 2009

Din vizita in b. m-am intors c-o cana cu Praga si cu un Kafka in engleza cumparate din aeroportul cehesc, cu cozonaci striviti pentru colegii de serviciu, cu bomboane alcoolice care mi s-au urcat la cap si cu un soi de multumire ca nervii mei de aici, nemultumirile marunte si dese nici nu se compara cu stresul si durerea de burta (nu e o figura de stil, am bolit 2 zile) din orasul ala sinistru ales de ai mei sa-mi fie "casa". Nu mi-am adus lucruri la care tineam - primite cadou sau mostenite - pentru ca nu mi se parea ca am casa in care sa le pun, desi incerc sa-mi umplu spatiul cu ale mele. Tot ce mi-am cumparat ca sa-mi cresc confortul acolo aici mi se par inutile. I-am zis asta unei prietene fara sa-mi dau seama, iar cand ea a concluzionat, am corectat-o: "nu, nu e vorba ca nu ma simt acasa in Madrid, ci ca nu ma simt confortabil in apartamentul in care stau pentru ca e impartit".
Ei, as... Nicio emotie la aterizare, niciun fior, nici vorba de nerabdarea de a revedea orasul. Un final de calatorie (Praga), o intoarcere ca atatea altele.

sâmbătă, 26 decembrie 2009

b.-ul e neschimbat, e incredibil de acelasi, e atat de sincer in mizeria si-n vulgaritatea lui, nu am vazut nimic care sa ma insele, sa incerce sa-mi distraga atentia, nimic care sa para altceva decat e. Stopul de la Cora e stricat de 2 ani, la fel si usa de la etajul meu, traficul e la fel de prost, fac in continuare tot atata pe jos cat fac cu transportul in comun, aceeasi muzica se aude din mobile, aceiasi politicieni, acelasi circ. Si inca o data m-au cautat in geanta in megaimage ("dar nu e cazul sa ne suparam..."; apai nu m-am suparat, asta e vocea mea de febra)
Doi ani nu sunt multi pentru inertia romaneasca, dar in Spania ma tot intreaba "dar acum, de cand cu UE, au inceput sa se schimbe lucrurile, nu?" Le zic ca nu, ca nu s-au schimbat in 20 de ani si n-au cum sa se schimbe taman acum, dar pentru ei caderea comunismului pare rahat cu apa rece, UE e marea realizare. E imposibil sa-i faci sa auda altceva decat vor sau stiu.
In noua tara traduceam la inceput mot-a-mot si nu intelegeam de ce sunt singura nemultumita. Acum incerc sa-mi caut echivalente pentru "oras de rahat", "politicieni imbecili", "cocalari", "murit de foame", "platit intretinere de rahat", "concediu obligatoriu fara plata", "oprit tichete de masa" - toate astea trebuie sa le traduc dupa modelul:
- Ce mai faci?
- Bine -> "muy bien"
- Ce p***a ma`sii sa fac? -> "bien"
- De rahat -> "regular"

- E o porcarie -> "malo"
- Niste idioti -> "inutiles"
- E de kkt -> "muy malo" si in caz ca-i foarte grav: "porqueria"

marți, 22 decembrie 2009

Sila si furia ma tin departe de oras (buc.), dar nu-mi sunt suficiente ca sa nu ma mai simt emigranta si chiriasa. Poate ar trebui sa ma mut singura in Madrid, sa am lucrurile mele neimpartite, asa cum am in buc., cumparate (putine), mostenite sau primite cadou de la familie si prieteni (majoritatea) si mobila proiectata de mine si ai mei. Doar ca-n Madrid gasesc alte lucruri de facut, mereu imi spun ca-s atatea de vazut in trecere si ca nimic din cele imobile fizic sau ca senzatie nu merita timpul si banii, ca e important doar ce pot lua cu mine.
Intre stabilirea in Madrid si vizita la Stockholm am trait in prezent, fara senzatia de provizorat pe care o avusesem toata viata. Linistea si constanta nu-s pentru mine, probabil ca la un moment dat m-as urca pe pereti si-n orasul in care m-am simtit normala, nu "aia ciudatica din Est" cum ma fac sa ma simt actualele gazde. Ce apreciez la spanioli e ca vorbesc direct, fara jena, fara eufemisme: "Esti de mult asa sau de cand ai venit aici?" :)

luni, 21 decembrie 2009

Tare frig si multa Praga

Nu ma grabeam sa ajung la b., dar cu povestioara lui Benedetti in minte incepusem sa ma ingrijorez; trimiteam mesaje familiei si unor prietene ca sa ma conving ca vorbim de pe aceeasi parte a lumii.
Pana la urma am reusit sa plec cu al treilea zbor, cu speranta ca nu schimb Praga cu Viena si ca poate Benedetti are dreptate si nu doare. Conationalii s-au diluat in zboruri paralele sau prin hoteluri dupa ce s-au bulucit si s-au rastit la funtionari. Tot respectul pentru cehosi, dar sa-mi spuna si mie cum au reusit sa-i suporte, eu as fi chemat gardienii sa imprastie gloata sau macar sa-l dea afara pe cretinul care a trecut de cealalta parte a tejghelei.

miercuri, 16 decembrie 2009

Citi aici ca dorul de casa il are toata lumea.
Io am o durere de burta cand ma gandesc la tara cu pricina. Ai mai intelepti ca mine zic ca trece cu vin.
Acu` na, nu toata lumea are (nenoroc de) casa.

marți, 15 decembrie 2009

Imi zicea prietena M intr-o seara in care eram extrem de agitata sa ma culc gandindu-ma la un peisaj relaxant... Chestie care m-a agitat si mai tare pentru ca mi-am dat seama ca nu gaseam nimic printre amintirile mele coapte la bec; marea o vedeam o data pe an (in ultimii ani - si mai rar), muntii doar din greseala.
Asa c-am adormit ca-n fiecare noapte din august incoace: gandindu-ma la Stockholm :D
Duminica o sa ajung in sfarsit in vizita in buc; in sfarsit in vizita, nu in sfarsit in bucale. Ma angoaseaza mai putin vremea proasta din Praga escalei si gandul ca s-ar putea sa nu ajung la timp la dus - sau mai rau, la intors - decat gandul unei saptamani in b.
Cred ca-mi cumparasem deja biletul cand citeam "Acaso irreparable" de Benedetti. Si intelegeam cum tipul se simtea acasa in hotelul unui aeroport si cum toate celelalte incepeau sa i se stearga incet din minte. Si cat de firesc ii era sa traiasca intr-o escala.

Traumatologul care aproape imi reproseaza ca nu vorbesc despre tara de nenumit vrea sa-i aduc in garda din 1 ianuarie mezeluri traditionale. Ce sa fie? Un salam de vara puturos? Sau un parizer?

marți, 8 decembrie 2009

Intrebari puse de cine se nimereste; n-am prieteni aici, am cativa colegi apropiati mai descuiati cu care vorbesc (un pic) mai deschis. Intrebarile insirate mai jos de obicei sunt puse de altii, fie colegi de aceeasi varsta, fie specialisti, profi, tutori cu care n-am nimic in comun:
- Ai iubit? (De ce nu?)
- Ai iubit spaniol?
- De ce nu mananci carne?
- Dar peste mananci?
- Ce mananci toata ziua?
- De ce ti-ai pus atata salata?
- De ce te trezesti devreme?
- De ce nu vorbesti?
- Familia ta e vegetariana?
- Si ce mananci cand iesi in oras?
- De ce nu mananci paine?
- Cu cine calatoresti?
- Singuraaaa?? Ai pe cineva acolo?
- De obicei calatoresti singura?
- De ce ai venit in Spania? Ai pe cineva aici?

N-am mai multa imaginatie decat astia care imi pun aceleasi intrebari de zeci de ori, asa ca mai mult de 2 raspunsuri nu stiu sa dau:
- Pentru c-asa vreau eu!
- Alta treaba n-ai?
Variante politicoase n-am gasit, dar am putut sa fiu si mai mitocana de atat: "Crede-ma ca nu ai vrea sa auzi ce am de zis!" dupa care pana si cei care gandeau ca nu vorbesc din timiditate au inteles ca uneori tac ostentativ.

(In lumea de) dincolo nu se uita nimeni in farfuria mea (doar prietena A. cu care vorbeam toata ziua despre mancare), nici mama nu m-a intrebat de ce am ales asa, nici rudele multe care s-au prins la o petrecere in familie, nici gazdele din Cluj care mi-au adus imediat niste varza cu mere grozava, nici sefa cu care faceam garzi. De barbati ma-ntreaba doar prietena maica-mii, dar o las in pace pentru ca stiu ca vrea nepoti si fiica-sa nu are o relatie stabila, o matusa in schimb imi ureaza la fiecare aniversare un baiat bun (saru`mana), iar o alta matusa imi face cadou lenjerie misto :) Ai mei nu m-au intrebat niciodata cu cine calatoresc, cred ca le e evident si uneori s-ar putea sa prefere sa nu stie :D

S-a inventat o tara in care sa fii lasat in pace? Ce limba vorbesc si cum sunt salariile?

duminică, 6 decembrie 2009

Cand stateam singura nu-mi dadeam seama ce era cu mine, vedeam in oglinda trasaturile mamei, pana si obosita semanam cu ea, cu orice machiaj (ea fara) si orice lungime de par (ea, scurt) eram leita.
Firea, abia acum imi dau seama, e toata de la taica-meu, nu-i lipseste nimic, fir`ar; am remarcat in urma cu putine luni, de cand sunt obligata sa functionez in grup il vad pe tata pe care doar in grup l-am cunoscut. Anul trecut ieseam cu colegii si ma intorceam linistita acasa (uite ca-mi amintesc ca intratul in casa era partea cea mai relaxanta si o puneam aiurea pe seama criminalitatii inalte din cartier), acum pentru putini colegi ies, extrem de putini, prefer sa ies singura ca sa-mi vad de ale mele; acum raman in camera cand vin altii in vizita pt ca oricum sunt prietenii lor, conationalii lor, ce treaba am io cu ei? Acum nu raspund la telefon decat daca am impresia ca e mama (si asta distanta n-o poate anula), ma abtin de la mancarea facuta in comun ca s-o las fetelor, nu mai am rabdare sa ma uit la filme sau imi ia o zi intreaga sa vad 2 ore amarate, slava domnului ca macar citesc compensator. Acum refuz orice propunere si niciodata n-am una mai buna sau mai rea, ma coiesc un veac pana ma decid apoi ma razgandesc cand deja m-am apucat...
Probabil ca trebuie sa zic si ceva de bine. Data viitoare.
In ideea ca "nu stii sa pretuiesti ce ai pana nu ramai fara", imi e pofta in ordinea importantei de:
- iaurt adevarat, sana, kefir, smantana fermentata ... A durat mult pana am indraznit sa intru in zona africana din Lavapiés, ca sa fiu sincera am ajuns din intamplare cand eram chiauna de somn dupa garda si nu stiam pe unde ma ratacesc; magazinul senegalez mi-a schimbat viata in bine. Din pacate au un singur fel de lapte acru.
- varza calita - d-asta am mancat o singura data in Sp in urma cu 2 luni, intr-un supermarket care-mi amintea de cel din cartierul bucurestean in care locuiam si pe care din cauza asta il evit.
- souffleurile mamei, ca tot ma intreba ce vreau sa-mi gateasca cand oi ajunge acolo de sarbatori si nu-mi venea nimic in cap. D-asta am facut azi (din dovleac), gretos cum de mult n-am mai gatit, dar colegei de apartament K. i-a placut, a mancat jumate; ciudate gusturi au peruanii astia.

marți, 1 decembrie 2009

Presupun ca e cum e cu barbaţii - nu iţi e indiferent atâta timp cât ii dai bună ziua printre dinti. Dar sa nu ne mintim, faţa neutra e doar faţă, ţi-o pui şi ţi-o dai jos după plac, nu inseamnă că nu-ţi mai pasă.
Ca sa nu mai am nimic de-a face cu ea, trebuie sa-mi treaca sila. "Sa-mi treaca" - de parca ar avea vointa proprie. Sa ma lase rece.

(Nu stiu cum gasesc doar expresii care ma exclud)

Sa nu-mi mai pese, sa nu ma mai enervez. As zice si "sa nu-mi dea motive de mandrie", dar mi-e clar de mult ca nu ma pot impauna cu meritele unora cu care impart cetatenia.

Asa ca azi am facut pe indiferenta si m-am abtinut de la a pune un video de protest in facebook. Ahhhh cum imi ardeau degetele intre doua tururi de scrutin si doua pahare de tuica, cu putine zile inainte de a serba 20 de ani de la marea teapa!

vineri, 27 noiembrie 2009

(scriam in aprilie dincolo)

- mainile calde si neutre ale lui P. care-mi cereau mari eforturi ca sa nu mi-l amintesc pe tata; si multe, multe alte perechi de maini cu aceeasi atingere uniforma pe spate, de credeam ca toate or sa mi se para la fel
- mainile calde si protectoare ale colegului R. - pe brate cand mi-era frig, pe ceafa cand ma alinta
- cele jucause trecute rapid peste umar sau cot ale colegului sovin R.
- cele adictive ale sarbului cu atingerea moderata in care nu ma puteam increde
- cele autoritare ale lui O. care m-au facut sa le cred pt o scurta perioada singurele posibile
- cele fratesti ale fostului coleg de apartament R. care cersea masaj
- cele usoare ale "sefului" R. care ma mangaiau pe crestet cand faceam vreo gafa in garzi si carora le mai duc si acum dorul
- si bineinteles cele de azi dimineata care m-au prins fara ezitare, fara sa schimbe priza cand le-am refuzat cu jumatate de gura si care inca imi mai dau fiori

miercuri, 25 noiembrie 2009

Mi-e teama ca m-am obisnuit sa fug sau ca-s facuta sa fug si altfel nu pot. Cand eram studenta evitam sa ma vad rezidenta; se schimbau materia de examen, data si locurile, colegii se enervau, dar pe mine ma durea la basca pentru ca voiam sa plec; traiam ca sa plec si ii obligam si pe ai mei la asta. Dar n-am plecat asa pur si simplu, fara sa controlez gazul, robinetele si daca am inchis usa. Noooo, m-am incapatanat sa "las lucrurile in ordine" - sa dau mizeria aia de rezidentiat si sa iau o specialitate care sa-mi placa.
Dupa care am scuipat in urma si-am plecat. Cu un loc sigur la care sa ma intorc in caz ca. Anul asta n-am mai trimis actele pentru prelungirea rezidentiatului, e un loc de pediatrie caldut in bucale, daca vrea cineva...

Aici in tarile calde am schimbat si specialitatea. Experienta bucuresteana m-a ajutat sa stiu ce vreau, n-au fost 3 ani pierduti. Poate nici anii astia la care m-am injugat in Spania n-or sa fie degeaba. La fel ca-n ultimele luni de facultate, vad peste tot semne de plecare :) Nu ascult discutiile despre posturile de specialisti, nu cunosc nicio clinica privata, ma intereseaza doar sa supravietuiesc si sa pun bani de-o parte pentru un alt nou inceput. Si nu stiu de ce ma coiesc atat, aici n-am nici macar ce aveam in tara aia de circ - nici prieteni, nici familie, nici casa; poate ca lipsa scarbei si comfortul pe care il simt in noua limba fac diferenta; ah, si Madriiiiidul!
Psihologul de la transplant cardiac a fost indiscret pana la vulgaritate. "Cand un vis se implineste, ramane un gol emotional". bleah

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Iubesc Madridul in felul meu asocial. Cum barurile de tapas nu ma atrag, iar in cluburi mi-am zis ca nu mai intru pana la aplicarea reala a legii antitabac, de restul ma bucur ziua, cu prieteni vechi sau cel mai des singura. Pentru ca-s tot aia de cand am plecat din tara de nenumit, romani sau spanioli - aceiasi. M-am obisnuit sa fiu singura, imi e firesc sa fiu singura, ma plictiseste ingrozitor vorbaria altora, fac eforturi teribile la mesele oficiale sa nu ma deconectez - si nu din cauza limbii.
Iesitul ideal e o carte buna intr-o cafenea cu muzica neutra, fara versuri. Coloana sonora a orasului o port in mobil - trance, lounge sau ce electronica mai gasesc prin casa, mult mai potrivit ar fi niste jazz sau swing, poate fac rost.
Le vegetarianul care mi-a dat card de fidelitate ajung rar si doar 2 barbati am dus acolo; chelnerul s-a obisnuit cu aparitia mea solitara si a inteles singur cand m-am mutat din zona.
Macar o data pe saptamana trebuie sa revin in buricul pamantului si nu neaparat pentru kedra-de-raib dintr-un magazin senegalez, nici pentru biblioteca, ci pentru a-mi aranja depresiile si nevrozele in rafturi, pentru a incuia sertare de nemultumiri si a ma trezi din nou si a o lua de la capat - inceputul meu a fost in Lavapiés, nu in Sol unde m-am cazat primele doua dati si am descoperit Barrio de las Letras, nici in La Latina unde am stat cand am dat examenul intre speranta si teama. Pana nu mi-am desfacut valiza de imigrant n-am fost decat turista pentru ca mi-a fost groaza ca n-am sa reusesc sa ma mut. Chirii, facturi si acte am inceput sa am abia in Lavapiés; cadou de Craciun mi-am cumparat din Chueca; sarbatorile le-am petrecut intr-o cafenea din Plaza de España; la fel si ultima pasa proasta - devorand un volum de poezie italiana.

Abia de cand scriu pe blogul asta, o fi pentru ca nu-l stie aproape nimeni, am inceput sa fiu sincera cu mine, sa recunosc ca mi se pare o pierdere de vreme si energie iesitul cu colegii, prefer sa tac, sa citesc, sa mananc din placerea de a vedea farfuria si ambientul, nu pentru a umple matul.

(poza furata de pe http://www.minube.com/fotos/rincon/2729/17832#pic)

marți, 17 noiembrie 2009

Huo, ma!

A aparut un articol in el mundo despre niste tigani romani care traiesc in cocioabe la marginea Madridului. Si cum unul dintre comentarii spunea c-ar trebui sa fie expulzati imigrantii ilegali si sa intre doar cei cu viza, m-am trezit sa comentez ca-s rezidenti comunitari care n-au nevoie de viza de vreo 3 ani. Comentariul cred c-a aparut o perioada (#25) - cred, zic, pentru ca mi-a raspunsul unul - dar acum nici urma de el, sa ma pupe elmundo.
Huo, ma!

duminică, 15 noiembrie 2009

Se vindeca sau se uita, ceea ce, daca ai noroc, poate fi acelasi lucru.
Dupa un an trait intr-un cartier de imigranti din lumea a treia in care spaniola nu mai era a lui Sabina, ci lengua franca, m-am vindecat de complexul imigrantului. Remediul pe care il ghiceam instinctiv si pe care, pana in urma cu 2 ani, nu-l probasem decat in doze mici, s-a dovedit eficient.
Ultimele saptamani au fost de foamete; dar desi aveam experienta romaneasca, am refuzat supermarketurile si mi-am cumparat mancare de la chinezi si indieni, reinventandu-mi saracia dupa model Lavapiés. N-am mai calcat in Lidl - semana prea mult cu XXL-ul din care cumparam in perioada de stagiar; nici in AlCampo - un fel de Cora de limba spaniola.
N-am sa fiu niciodata intr-atat de saraca incat sa nu-mi permit sa uit.

duminică, 8 noiembrie 2009

Rushdie vorbeste despre lucruri pe care vrei sa le uiti; scrie senin, fara sa acuze, pare sa fie impresia unui prieten intim pe care doar pentru ca te simti vinovat (sau pentru ca-ti amintesti deodata ca esti vinovat) o vezi ca pe o aluzie.
Si scrie extraordinar despre intoleranta, despre imigrat, despre micile lucruri pe care le urasti, despre pierderea controlului.
Si despre cum asisti buimac la spectacolul propriu.
Lumea facebook e o lume mica in care se pot face prostii mari :) Cred ca a mea da pe-afara.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Azi, masa oficiala; in jumatatea rezidentilor colegul R, proaspat intors din vacanta, povesteste despre nemultumirea mea, fara sa dea nume:
- Am auzit ca de cand am plecat nu s-a mai dat nicio sesiune de vineri.
Colega A (care nu rateaza niciun curs si nicio hartoaga pentru viitorii angajatori slabi de inger) si colega N au intrebat de o mie de ori cine a zis asa ceva, daca a fost rezident sau specialist bla bla. Colegul R s-a tinut tare si nici nu s-a uitat la mine.
Dupa ce ofensatele au hotarat pedeapsa - "sa dea 2 sesiuni cine se plange" - le-am zis c-am fost eu si ca era adevarat, ca anul asta sesiunile de vineri s-au terminat mult mai repede decat anul trecut si ca peste 2 zile dau eu una, asa ca nu cumva sa lipseasca. Au schimbat tonul cu unul mai amabil jumatate in gluma, jumatate in serios.
De unde se deduce ca:
1. barfitul unuia absent, bagatul in viata lui sau in viata interlocutorului e intotdeauna ok, chiar si in grupuri mari (discutia despre colegul G. s-a intins pe toata masa, pana la seful al mare)
2. viata ta e intotdeauna interesanta, pe fata sau pe ascuns, nu conteaza ("ai iubit spaniol?", "de ce nu?"), in schimb parerea poti sa ti-o bagi in cur, nu-i trebuie nimanui si cine esti tu sa te plangi ca muncesti degeaba sau ca muncesti cat pentru doi.
3. daca tii neaparat sa-ti spui parerea, trebuie sa convoci toata sectia si s-o comunici oficial. In caz ca lipseste vreunul si n-o afla direct de la sursa, o sa inteleaga ca ai ceva cu el. Asta abia e barfa, nu de ce insoara O., nu de ce a ramas gravida cutareasca, nu cum era prea beat specialistul R ca sa ajunga acasa. Nooo, asta e libera circulatie a informatiei.

duminică, 1 noiembrie 2009

In garda de ieri

Nu puteam sa-l privesc in ochi, avea nume german dar parea frate bun cu sarbul; incerc sa-mi amintesc daca avea barba sau nu, era mult mai blond si mai pistruiat pe fata si corp decat I.; nu m-am simtit niciodata atat de incomod in fata unui pacient (dar nici n-am avut vreodata unul care sa se uite la buzele mele cand ii zic cat timp trebuie sa stea in ghips).
I-am cautat situl pe internet - e pianist - si nu pot sa ma uit nici la poze din cauza asemanarii.

duminică, 25 octombrie 2009

6 - 9 noiembrie

Sunt pe cale de a face o nefacuta. Si as vrea sa nu las nimanui detalii in caz ca; caut libertatea de anul trecut cand nimeni nu banuia ca ma intorceam pe jos in Lavapies noaptea pentru ca n-aveam bani de taxi si cand ma linistea sa stiu ca nimeni nu-mi ducea grija. Nu stiu cum reusesc altii (parintii mai ales) sa-mi transmita angoasa in locul precautiei si in loc sa ma tem pentru pielea mea, imi doresc sa ajung intreaga ca sa nu-i supar.

Am renuntat la televizor anul trecut cand am intrat in panica trecand pe langa niste musulmani in camasi lungi si cu barba din cuibul de imigranti din centrul Madridului. Cumparam fructe mereu de la acelasi algerian, incercam restaurante arabe, Marocul era fruntas pe "to do list", ma intelesesem bine cu colegii arabi din facultate si evitam sa ascult toate balariile despre musulmani, teroristi, drepturile femeilor bla bla bla. Si cu toate astea mi s-au taiat genunchii cand am trecut pe langa ei. O fi avut legatura cu fobia de barbosi din copilarie, nu stiu, dar cum in momentele alea incercam sa ma linistesc spunandu-mi ca n-or sa arunce in aer tocmai cartierul de imigranti cand sunt atatea institutii la indemana, am tras concluzia ca prostia nu poate fi a mea si ca era cu siguranta indusa. Ca sa evit subliminalele, am scos teveul din priza :)
Atunci de ce naiba am cosmaruri cand ma gandesc sa ma duc un weekend prelungit la Fes?

vineri, 23 octombrie 2009

immigrants are good, they`re like me (*)

Imi amintesc foarte bine ca eram chiauna si continuam sa beau usor jenata si tare amuzata; cum a reusit sa-mi smulga marturisiri neasteptate, asta nu mai stiu; nu era prima data cand mi se dezlega limba, dar era prima cand dadeam detalii sincere despre viata mea amoroasa; si culmea, ii si explicam metaforele alcoolice pentru ca musulmanul nu intelegea diferenta dintre "shot" si "long drink" :D
Da` pe vremea aia (2001? 2002?) eram mica si proasta si frustrarile imi erau proaspete. In 2005 a dat realitatea peste mine si nu mi-am mai revenit. Toti imi spuneau ca m-am schimbat, eu dadeam vina pe depresie si mi-era ciuda ca mi se citea pe fata. Am crezut ca m-am obisnuit cu sechelele pana azi, cand prietenul O., cu care nu mai vorbisem de ani buni, ma intreaba ce mi s-a-ntamplat. Si fara sa fi baut ceva, chiar incurcata de engleza mea dezastroasa, fara pic de confort, dar bucuroasa sa-l ascult si sa-l aud cum imi diminutiveaza numele, m-am trezit ca iar vorbeste gura fara mine si ca-i spun adevarul gol golut despre viata mea sociala (*); m-am blocat cand a venit vorba despre aia amoroasa si mi-am amintit (sper ca nu si el :)) despre cocktailurile explicative de acum cativa ani. Cum naiba reusesc sa fiu mai sincera cu el decat sunt cu mine?
Ieri abia trageam sa mai fac inca o tura, ma rugam la Ugly Kid Joe sa ma motiveze, iar unul mic si chel trecea vajaind pe langa mine la dus, la intors, la sfarsitul pistei... Pe la al 7lea kilometru a aparut in sfarsit cineva mai lesinat si da-i si lupta neicusorule; am terminat 8 cu viteza multumitoare. Mi-a trecut si febra musculara pe care o ignorasem.
Problema e ca-s pe cont propriu si dezorganizata, nu se verifica mai nimic din ce stiu teoretic:
- stimulantele inainte de cursa (cafea, ceai) imi dau tahicardie; nici muschii si nici inima nu lucreza mai bine, din contra, pana si incalzirea e extenuanta
- carbohidratii my ass. Aseara am alergat dupa 20 de ore de nemancare; cele mai bune curse le-am facut cu burta lipita de sira spinarii. Nu, nici n-am dormit compensator, ba chiar am sarit peste siesta obisnuita
- febra musculara nu imi pare leziune, ci contractura. Nu trece cand stau si o astept sa treaca, doar cand schimb tipul de efort (izoton -> izometric)
- muzica nu e stimulanta, mai mult ma incurca pentru ca nu are ritm constant; imi face mai bine sa-mi ascult respiratia.
Cei de recuperare spun ca important e sa fii constant - 5-7 zile pe saptamana antrenand la pragul anaerob; pe siturile de sport se recomanda 3 zile pe saptamana (serii, deci tot la PA). Nu stiu pe cine sa cred mai putin si sa fac fix pe dos.

luni, 19 octombrie 2009

ba, da` si tu! stai cu fundul in 15 luntre*

63 minus cafetiera pe care a trebuit s-o inlocuiesc da 36 de eurici cu care se presupune ca supravietuiesc 2 saptamani, altfel spus cu, scuzati obscenitatea, 2,57 euro pe zi. Da` altfel e bine, asa zice fratele meu din balcani, ca cica mi-e bine aici, dar nu stiu io sa fiu optimista. Cica m-am dus intr-o tara civilizata (adevarul e ca am cam uitat cum e dincolo, in cosmaruri imi amintesc ca lunar aveam cate o cheltuiala suspecta la intretinere) - mda, civilizata ar fi daca n-ar merge ca servitorii - cate 4 in rand cu tot cu caini**, daca legea antitabac ar fi reala, daca as fi primit scrisoarea de acceptare la curs (platit scump si organizat de o clinica privata in colaborare cu universitatea) in cele 5 zile pe care le aveam la dispozitie ca sa-mi finalizez inscrierea si nu dupa 3 saptamani, daca nu s-ar barfi si nu s-ar pune intrebari indiscrete.
Acum ca mi-am scuipat suficient in ciorba, ma duc sa alerg.


* prietena A. din bucuresti careia ii explicam dilema: sa astept sa vad Amsterdamul ca sa ma decid sau sa ma apuc de pe acum sa invat suedeza, ca oricum Olanda e prea aglomerata?
** ma intreb cat o costa un pekinez ca ala pe care era sa-l calc cand alergam

vineri, 16 octombrie 2009

Daca mi-e rusine sa-mi pun numele pe ce scriu, de ce las totusi blogul public? Poate pentru ca sper ca m-o convinge ca nu-s atat de __ pe cat ma face sa ma simt cea mai usoara aluzie.
De unde punctul asta nevralgic? De ce izbucnesc asa de usor? Si de ce trec dintr-un loc in altul, mereu sub alt nume, cu alta voce, cu alt scris? Pana si cei cu care interactionez doar pe internet devin cunoscuti de care trebuie sa ma ascund cum ma ascund de cei din viata reala (reala, pe dracu! Nimic mai fals decat fata pe care o afisez, decat scuzele pe care le gasesc, decat tonul pe care-l folosesc; reala sunt doar cand raman cu mine si nu incerc sa ma mint).
Cu peruca si machiajul potrivite nu mai e minciuna, e aproape joaca, asta pana devine real; e felul meu de a ma convinge, de a ma adapta. Uneori (ca acum) sunt obosita si vreau sa-mi dau toate jos de pe mine, sa nu ma uit in oglinda cand ma demachiez si sa dorm pana uit. Sau sa alerg pana uit. Sau sa fug pana uit. Sau pana ajung unde fata mea imi pare masca si pot sa mi-o port asa - surprinsa, pana va fi nevoie de alta. De care mi se va face sila, ca de toate pana acum.
Ultima data cand figura mea uimita a valorat ceva a durat aproape un an. Ma minunam de tot ce vedeam, uneori ma lasam dusa, alteori imi doream sa ma las si mai usor. Pe vremea aia eram a nimanui, casa era doar un popas, nu dadeam explicatii, nu cautam scuze sa lipsesc de la intalniri, ma duceam la ele sa vad cum reactionez, descoperisem iesitul "de umplutura" si mi se parea interesant ca orice noutate, pe vremea aia ma trezeam langa barbati cu care nu voiam sa am de-a face. "Umplutura" a durat multe luni, de Craciun s-a evaporat cu tot cu "insotitori" si m-am trezit singura pe strada cautand lumanari prin magazinele chinezesti.
Acum nici singuratatea nu mai are farmec pentru ca impart apartamentul si viata mea devine obositor de reala. Acum adevarul e ca nu prea ies din casa sau daca da, le ascund ca ma duc singura. Acum adevarul e ca nu mai exista nimeni, nici macar de umplutura. Acum adevarul e ca a trecut mult timp de cand am ajuns aici si n-am prieteni, a trecut mai mult decat imi inchipuiam ca va dura. Acum nu ma mai mint si recunosc ca spaniolii mi se par insipizi (sau oi fi vulpea la struguri), "date"urile plictisitoare, si trasaturile tatalui meu in firea mea - insuportabile pana la nevroza.

joi, 24 septembrie 2009

Ziua 1

Prima zi de antrenament dupa modelul N*ke+, ar trebui numai 3,2 km, dar cred ca am sa respect doar frecventa antrenamentelor, nu si distantele. Promit (ei) cursa de succes de 5000m in 12 saptamani.

A doua prima zi:
Colega V. ascultandu-mi problemele de la serviciu:
- N-am cunoscut barfitori mai mari ca spaniolii. Invata sa fii ipocrita, o sa iesi in castig.
(mi-e sila)
Colega K. imi ofera pdf-uri din care sa invat cum sa-mi pastrez calmul.
Maine va fi prima zi in care le voi transmite de mama subliminal :)

joi, 17 septembrie 2009

If anyone asks for me, say I went to visit Enanta

Cand m-am intors acasa m-a primit cu un "nu ma mai doare spatele" spus intre patru ochi. N-am inteles nimic (un entuziasm impartasit? o justificare?) asa ca am ras. "De ce razi?" De ciuda; de ciuda ca in urma cu cateva ore as fi oferit cu toata naivitatea din lume un pahar de vin maseurului; de ciuda ca lombalgia ei mi-a dat pentru o secunda sperante.

marți, 8 septembrie 2009

Doamnelor si domnilor ne-emigrati,

Am incercat, pe cuvant am incercat cat mi-a stat in putere sa supravietuiesc in tara aia de nenumit, am invatat rabdarea (la fara frecventa, recunosc) si cum se respira sub apa de la Manea.
Tara noua (oricare tara noua) nu e loc cu verdeata de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea; e loc cu functionari, registre de straini, contract de munca, sefi, colegi, garzi, denunturi, examene, cursuri platite scump, mancare noua, mancare proasta, obiceiuri noi, vicii noi. Oricine pleaca din tara de trista amintire crezand ca dumnezeul altora e ciung, zboara jos si se lasa usor prins de picior, o sa-si blesteme zilele si-o sa se intoarca la ma-sa care l-a facut.
Emigratul nu e razboi, nu te intorci pe scut sau sub scut, nu trebuie sa demonstrezi nimic, nu esti obligat sa fii fericit, nici "invingator". Emigratul nu-i pentru oricine, cum nici statul pe loc nu i se potriveste oricui. Intoarcerea NU e o infrangere, cum nici plecatul nu e o fuga asa cum se crede in tara aia de greuceni.

Doamnelor si domnilor emigrati,
Ce faceti dom`le cu parintii ramasi acasa (acasa la ei)? Cum le dati asigurari ca sunteti sanatosi, destepti si cu bani? Cum ii faceti sa inteleaga ca nu e un examen care trebuie luat? Si cand o duceti rau, va faceti ca plecati intr-o zona fara telefoane? Play dead or play (stupidly) happy?

luni, 31 august 2009



Am aflat ca deghizatul e un anxiolitic inofensiv cel putin la fel de eficient ca alcoolul si de atunci doar imi schimb fata si imi las creierii zdrobiti, dar uscati.

joi, 20 august 2009


De ce mi-a sunat a adio?

marți, 11 august 2009



Neasteptat, dar cafeaua suedeza nu mi-a amintit de "first cup of coffee everyday". M-a bucurat adresa lasata in urma cu doi ani inainte de a disparea. La intoarcerea de la Stockholm n-am mai gasit-o.
Incep sa accept pentru ca inteleg, cred. Stiu ca pare altceva, dar e doar inertia-mi infantila. O sa ma caut la cap cand o avea M. timp de mine.

sâmbătă, 25 iulie 2009

8 km

... si endorfine pentru toata saptamana.
Stiu ca nu-s folositoare cursele lungi tendoanelor si nici ficatului, dar distanta e cea care ma motiveaza, care ma scoate din casa, iar satisfactia imi tine loc de odihna.
Suspectam un supraantrenament zilele trecute cand ajungeam cu greu la 4-5 km si-mi era lene pana si sa ma gandeasc la cursa de 6,4 km pe care o faceam macar o data pe saptamana de o luna incoace; azi m-am antrenat dincolo de oboseala, din aceeasi curiozitate care m-a facut sa-mi cresc distantele - "sa vad daca pot".
Nu va imaginati viteza, e ultimul lucru la care ma gandesc cand ies din casa; cu 8 km alergati si 4 mersi dupa, am stat pe pista vreo ora si 50 min. Alerg mai bine fara muzica sau cu chill out, mai ales ultimele ture cand n-am nevoie de motivatie, cand nu vreau sa trag tare, ci doar sa termin, cand ma gandesc ca asta e ritmul la care trebuie sa traiesc.

Azi noapte am visat ca am o boala de ficat, un lob facut terci; singura mea grija era cum o sa mai alerg. Tot la asta ma gandesc in viata reala cand refuz sa ies in oras pana tarziu sau cand imi fac planuri de vacanta. Pare o adictie in toata regula, sunt extrem de nervoasa daca nu reusesc sa alerg mai multe zile la rand si ma cert cu oricine petrec prea mult timp in afara pistei. Pana la urma n-am niciun obiectiv, nici un termen limita, nu stiu de ce ma antrenez de parca lumea s-ar termina maine si m-ar prinde nepregatita. Iar cand prietenii de departe ma intreaba ce mai fac, cum imi merge, le zic ca alerg; orice altceva mi se pare lipsit de importanta.

Ar fi momentul unor antrenamente scurte si intense care sa-mi lase timp de socializare, sa nu ma epuizeze pe termen lung si sa nu-mi ocupe cu totul (incalzire, cursa, racire, stretching, dus, uscat pe cap) mai mult de 2 ore.

sâmbătă, 18 iulie 2009

miercuri, 15 iulie 2009


(Valencia)

Unul era din Venezuela, celalalt din Canada; nordamericanul credea - si eu la fel - ca suntem "free spirits" pentru ca nu voiam sa ne intoarceam si inca nu ne atasasem de tara adoptiva; lipsa planurilor de viitor era cel mai bun argument.
Acum stiu ca am aici o posibila casa; presupun ca exista undeva una care sa mi se potriveasca chiar mai bine ca M., dar deocamdata n-o caut; am oprit mutarile, ma ocup doar cu turismul. In tara natala nu ma mai intorc nici in cosmaruri; azi a fost prima oara dupa mai bine de un an cand m-am gandit serios c-as putea sa fac o vizita scurta in orasul familiei pentru ca lucrurile nu sunt cum le-am lasat si a trebuit sa vina ai mei in vacanta aici ca s-o aflu. Gandul asta mi-a dat ore bune de angoase si dureri de burta.
Daca as putea, mi-as scuza lipsa. Dar nu stiu s-o spun in romana, doar in noua limba imi pot exprima afectiunea pentru ca doar in ea am invatat-o si am exersat-o. Abia dupa ce mi-am internat mama aici am fost in stare s-o imbratisez, fara sa stiu insa ce sa-i zic. Iar azi am fost multumita de zidul ce despartea cele doua peroane de metrou ca sa nu ma balbai in fata fratelui meu incercand sa-i traduc in romana ce simt.

Dar maine, dupa o siesta prelungita, o sa cred iarasi ca fiecare traieste pentru el si ca d-asta nu vreau copii; si-o sa le fiu recunoscatoare alor mei pentru cate imi ascund; si-o sa-mi repet promisiunea de a nu le spune nimic, nimic, de a veni aici si a spune tot, tot.

marți, 14 iulie 2009

joi, 25 iunie 2009

Eram toti 4 mult mai tineri (fratele inca neinsurat) asteptand nerabdatori "interviul" cu politia suedeza de frontiera. M-am trezit surprinsa, ca dupa un cosmar in care pic un examen pe care stiu ca l-am luat in viata reala. Drumul catre tara - sudica - adoptiva era decis si limba noua mi se strecura in vise, iar tarmurile scandinave nu fusesera niciodata o optiune.

De cand mi-am cumparat biletul catre Stockholm tot incerc sa-mi amintesc unde am revazut scena in real, intr-o expozitie sau un film; si astept vacanta ca pe o revelatie.

miercuri, 17 iunie 2009

-Aşa, şi?


Prietena O. cand am anuntat-o ca plec:
- Nu te aşteapta nimeni acolo!