Sa nu ne amagim, al fin y al cabo majoritatea trec suficient de repede, doar unele, putine,  dureaza cat sa vezi ca-s un rahat cu apa rece. Vara asta, intre stresul ipotecii si incapatanarea de a folosi couchsurfingul pe post de barca de salvare, am cunoscut o gramada de lume; am compensat lipsa irlandezilor cu tot felul de itineranti, emigranti si pierduti. Revenita acasa (acasa??) m-am luat cu mainile de cap. Ce face toata mizeria asta suportabila e tocmai provizoratul; "acasa" are prostul obicei de a parea definitiva.

In alta ordine de idei criza de 40 de ani am trait-o in urma cu vreo 2-3. Acum primesc cu bratele deschise uitarea si lipsa perspectivelor. Si ma vad mai bine (fizic)  decat la 30; mult mai bine. Si mai alcoolica, dar asta e secundar.  Corpul imi joaca feste, scoate un optimism tembel cand  de fapt pierde neuroni si foliculi (ovarieni).

Dar chiar si asa sper sa-i dau teapa bancii.

Teide ramane in fundal, la fel si posibilitatea unei insule (si a unui miracol) in "in tara lui Cain in care Abel n-a murit inca de tot"* cum spunea Noica incercand sa explice de ce te asezi cand de fapt vrei sa pleci. 
Nu m-am vazut niciodata imbatranind. Trec anii fara permis si ma vad mai bine decat ma credeam in stare. Planurile initiale erau sa ma retrag la timp. Dar aluneca timpul pe langa mine, ma amageste, imi promite tinerete fara batranete, il urmez increzatoare si imi fac in continuare planuri care ma afunda in mizerie si disperare; pentru ca viitorul e ala mic si negru care imi bate la usa.
Ultima panica e cumpararea unei case ca sa evit sa platesc o chirie mai scumpa castigand mai putin. Sigur, planurile initiale nu se refereau la o astfel de retragere partiala, era vorba de una definitiva care pare cu atat mai improbabila cu cat e mai aproape. Asa ca am comis-o si doare mai rau ca incertitudinea cu care eram obisnuita, cu chiria eterna, cu studentia continua, cu zecile de posibilitati la care visam si pentru care nu aveam suficient curaj. 
Dar in nesiguranta vedeam o multime de solutii. In certitudine vad doar cum ma las legata; dar e social-acceptabil sau mai bine zis e social-cerut-si-aplaudat. In timp ce caut modele care sa-mi dea siguranta si vad doar indoieli, cum era de asteptat. Daca iti faci planuri sa te retragi devreme din tot circul asta care iti cere mult si iti da la schimb un rahat pe bat, n-ai de unde copia scheme pe termen lung. 

Momentele alea cretine in care (iti) spui ca nu merita: rezidentiatul picat, semnatul ipotecii... probabil or sa mai fie altele in care o sa trec strada cu ochii inchisi, nu stiu. 

In alta ordine de idei, miracolul s-a confirmat; azi da, maine nu se stie. Si orice altceva azi conteaza prea putin. Ma linisteste absenta unei continuitati dupa noi, desi recunosc o tristete biologica, o absenta.     

*Noica "Abel este cioban şi Cain plugar. Abel rătăceşte ca Fiul, şi Cain frământă locul, ca Fratele. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel. Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi sufletul agrar. Tot ce e nostalgie şi libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi - spun unii - ţine la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului şi l-a pustiit; are să-l pustiască."

(as vrea sa va dau fragmentele in original*, dar le am doar traduse)

Reciteam des pasajele, dar treceam repede peste prima parte pentru ca preferam minunea spontana, "naturala" (?). Abia azi mi-am dat seama ca indoiala e  obligatorie. Unde exista doar certitudini nu e loc pentru miracol, indoiala e cea care ii permite sa existe. Lumea asta, asa stramba cum e, poate fi locuibila. 


*traduse / macelarite de mine (cu ditamai jena): "realitatea e alta, e cea de unde tocmai ne-am intors si unde lucrurile stau altfel". Si doar cand ramaneau singuri, in spatele ultimului zid de tacere care ii proteja de ei insisi, inchideau ochii si indrazneau sa priveasca acel loc profund si alunecos unde incatusata si cu calusul la gura inca mai traia indoiala si balbaia neobosita: "ce e realitatea?"
Da, toate sunt cum se vad; nu e bine, nu se poate face nimic, dar nu conteaza. Exista o alta realitate unde lucrurile sunt cu totul si cu totul altele.
In carnea lor pastreaza inca posibilitatea miracolului ca o stare initiala in fata careia realitatea e doar o deviere secundara, o proiectie neinsemnata.

Vorbea Blandiana despre miracol ca stare primordiala si realitatea ca o deviere fara importanta.

Cele mai dragi amintiri din insulele cainesti se strang in jurul rasaritului peste Teide, a ogarului surd si a cafelei lui JM contre jour; marea se auzea din baie si soarele intra sui prin acoperis. In timp ce noptile se incapatanau la 19º, in barul lui Nardo varii perechi de ochi nascoceau povesti prin whatsapp din prima zi in care m-au vazut pe insula.

Toate cele nezise pana in ultima seara; miracolul ca o confirmare de la distanta; azi nu, poate maine; sau poate nu.
Realitatea e doar o deviere fara importanta.