vineri, 27 noiembrie 2009

(scriam in aprilie dincolo)

- mainile calde si neutre ale lui P. care-mi cereau mari eforturi ca sa nu mi-l amintesc pe tata; si multe, multe alte perechi de maini cu aceeasi atingere uniforma pe spate, de credeam ca toate or sa mi se para la fel
- mainile calde si protectoare ale colegului R. - pe brate cand mi-era frig, pe ceafa cand ma alinta
- cele jucause trecute rapid peste umar sau cot ale colegului sovin R.
- cele adictive ale sarbului cu atingerea moderata in care nu ma puteam increde
- cele autoritare ale lui O. care m-au facut sa le cred pt o scurta perioada singurele posibile
- cele fratesti ale fostului coleg de apartament R. care cersea masaj
- cele usoare ale "sefului" R. care ma mangaiau pe crestet cand faceam vreo gafa in garzi si carora le mai duc si acum dorul
- si bineinteles cele de azi dimineata care m-au prins fara ezitare, fara sa schimbe priza cand le-am refuzat cu jumatate de gura si care inca imi mai dau fiori

miercuri, 25 noiembrie 2009

Mi-e teama ca m-am obisnuit sa fug sau ca-s facuta sa fug si altfel nu pot. Cand eram studenta evitam sa ma vad rezidenta; se schimbau materia de examen, data si locurile, colegii se enervau, dar pe mine ma durea la basca pentru ca voiam sa plec; traiam ca sa plec si ii obligam si pe ai mei la asta. Dar n-am plecat asa pur si simplu, fara sa controlez gazul, robinetele si daca am inchis usa. Noooo, m-am incapatanat sa "las lucrurile in ordine" - sa dau mizeria aia de rezidentiat si sa iau o specialitate care sa-mi placa.
Dupa care am scuipat in urma si-am plecat. Cu un loc sigur la care sa ma intorc in caz ca. Anul asta n-am mai trimis actele pentru prelungirea rezidentiatului, e un loc de pediatrie caldut in bucale, daca vrea cineva...

Aici in tarile calde am schimbat si specialitatea. Experienta bucuresteana m-a ajutat sa stiu ce vreau, n-au fost 3 ani pierduti. Poate nici anii astia la care m-am injugat in Spania n-or sa fie degeaba. La fel ca-n ultimele luni de facultate, vad peste tot semne de plecare :) Nu ascult discutiile despre posturile de specialisti, nu cunosc nicio clinica privata, ma intereseaza doar sa supravietuiesc si sa pun bani de-o parte pentru un alt nou inceput. Si nu stiu de ce ma coiesc atat, aici n-am nici macar ce aveam in tara aia de circ - nici prieteni, nici familie, nici casa; poate ca lipsa scarbei si comfortul pe care il simt in noua limba fac diferenta; ah, si Madriiiiidul!
Psihologul de la transplant cardiac a fost indiscret pana la vulgaritate. "Cand un vis se implineste, ramane un gol emotional". bleah

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Iubesc Madridul in felul meu asocial. Cum barurile de tapas nu ma atrag, iar in cluburi mi-am zis ca nu mai intru pana la aplicarea reala a legii antitabac, de restul ma bucur ziua, cu prieteni vechi sau cel mai des singura. Pentru ca-s tot aia de cand am plecat din tara de nenumit, romani sau spanioli - aceiasi. M-am obisnuit sa fiu singura, imi e firesc sa fiu singura, ma plictiseste ingrozitor vorbaria altora, fac eforturi teribile la mesele oficiale sa nu ma deconectez - si nu din cauza limbii.
Iesitul ideal e o carte buna intr-o cafenea cu muzica neutra, fara versuri. Coloana sonora a orasului o port in mobil - trance, lounge sau ce electronica mai gasesc prin casa, mult mai potrivit ar fi niste jazz sau swing, poate fac rost.
Le vegetarianul care mi-a dat card de fidelitate ajung rar si doar 2 barbati am dus acolo; chelnerul s-a obisnuit cu aparitia mea solitara si a inteles singur cand m-am mutat din zona.
Macar o data pe saptamana trebuie sa revin in buricul pamantului si nu neaparat pentru kedra-de-raib dintr-un magazin senegalez, nici pentru biblioteca, ci pentru a-mi aranja depresiile si nevrozele in rafturi, pentru a incuia sertare de nemultumiri si a ma trezi din nou si a o lua de la capat - inceputul meu a fost in Lavapiés, nu in Sol unde m-am cazat primele doua dati si am descoperit Barrio de las Letras, nici in La Latina unde am stat cand am dat examenul intre speranta si teama. Pana nu mi-am desfacut valiza de imigrant n-am fost decat turista pentru ca mi-a fost groaza ca n-am sa reusesc sa ma mut. Chirii, facturi si acte am inceput sa am abia in Lavapiés; cadou de Craciun mi-am cumparat din Chueca; sarbatorile le-am petrecut intr-o cafenea din Plaza de España; la fel si ultima pasa proasta - devorand un volum de poezie italiana.

Abia de cand scriu pe blogul asta, o fi pentru ca nu-l stie aproape nimeni, am inceput sa fiu sincera cu mine, sa recunosc ca mi se pare o pierdere de vreme si energie iesitul cu colegii, prefer sa tac, sa citesc, sa mananc din placerea de a vedea farfuria si ambientul, nu pentru a umple matul.

(poza furata de pe http://www.minube.com/fotos/rincon/2729/17832#pic)

marți, 17 noiembrie 2009

Huo, ma!

A aparut un articol in el mundo despre niste tigani romani care traiesc in cocioabe la marginea Madridului. Si cum unul dintre comentarii spunea c-ar trebui sa fie expulzati imigrantii ilegali si sa intre doar cei cu viza, m-am trezit sa comentez ca-s rezidenti comunitari care n-au nevoie de viza de vreo 3 ani. Comentariul cred c-a aparut o perioada (#25) - cred, zic, pentru ca mi-a raspunsul unul - dar acum nici urma de el, sa ma pupe elmundo.
Huo, ma!

duminică, 15 noiembrie 2009

Se vindeca sau se uita, ceea ce, daca ai noroc, poate fi acelasi lucru.
Dupa un an trait intr-un cartier de imigranti din lumea a treia in care spaniola nu mai era a lui Sabina, ci lengua franca, m-am vindecat de complexul imigrantului. Remediul pe care il ghiceam instinctiv si pe care, pana in urma cu 2 ani, nu-l probasem decat in doze mici, s-a dovedit eficient.
Ultimele saptamani au fost de foamete; dar desi aveam experienta romaneasca, am refuzat supermarketurile si mi-am cumparat mancare de la chinezi si indieni, reinventandu-mi saracia dupa model Lavapiés. N-am mai calcat in Lidl - semana prea mult cu XXL-ul din care cumparam in perioada de stagiar; nici in AlCampo - un fel de Cora de limba spaniola.
N-am sa fiu niciodata intr-atat de saraca incat sa nu-mi permit sa uit.

duminică, 8 noiembrie 2009

Rushdie vorbeste despre lucruri pe care vrei sa le uiti; scrie senin, fara sa acuze, pare sa fie impresia unui prieten intim pe care doar pentru ca te simti vinovat (sau pentru ca-ti amintesti deodata ca esti vinovat) o vezi ca pe o aluzie.
Si scrie extraordinar despre intoleranta, despre imigrat, despre micile lucruri pe care le urasti, despre pierderea controlului.
Si despre cum asisti buimac la spectacolul propriu.
Lumea facebook e o lume mica in care se pot face prostii mari :) Cred ca a mea da pe-afara.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Azi, masa oficiala; in jumatatea rezidentilor colegul R, proaspat intors din vacanta, povesteste despre nemultumirea mea, fara sa dea nume:
- Am auzit ca de cand am plecat nu s-a mai dat nicio sesiune de vineri.
Colega A (care nu rateaza niciun curs si nicio hartoaga pentru viitorii angajatori slabi de inger) si colega N au intrebat de o mie de ori cine a zis asa ceva, daca a fost rezident sau specialist bla bla. Colegul R s-a tinut tare si nici nu s-a uitat la mine.
Dupa ce ofensatele au hotarat pedeapsa - "sa dea 2 sesiuni cine se plange" - le-am zis c-am fost eu si ca era adevarat, ca anul asta sesiunile de vineri s-au terminat mult mai repede decat anul trecut si ca peste 2 zile dau eu una, asa ca nu cumva sa lipseasca. Au schimbat tonul cu unul mai amabil jumatate in gluma, jumatate in serios.
De unde se deduce ca:
1. barfitul unuia absent, bagatul in viata lui sau in viata interlocutorului e intotdeauna ok, chiar si in grupuri mari (discutia despre colegul G. s-a intins pe toata masa, pana la seful al mare)
2. viata ta e intotdeauna interesanta, pe fata sau pe ascuns, nu conteaza ("ai iubit spaniol?", "de ce nu?"), in schimb parerea poti sa ti-o bagi in cur, nu-i trebuie nimanui si cine esti tu sa te plangi ca muncesti degeaba sau ca muncesti cat pentru doi.
3. daca tii neaparat sa-ti spui parerea, trebuie sa convoci toata sectia si s-o comunici oficial. In caz ca lipseste vreunul si n-o afla direct de la sursa, o sa inteleaga ca ai ceva cu el. Asta abia e barfa, nu de ce insoara O., nu de ce a ramas gravida cutareasca, nu cum era prea beat specialistul R ca sa ajunga acasa. Nooo, asta e libera circulatie a informatiei.

duminică, 1 noiembrie 2009

In garda de ieri

Nu puteam sa-l privesc in ochi, avea nume german dar parea frate bun cu sarbul; incerc sa-mi amintesc daca avea barba sau nu, era mult mai blond si mai pistruiat pe fata si corp decat I.; nu m-am simtit niciodata atat de incomod in fata unui pacient (dar nici n-am avut vreodata unul care sa se uite la buzele mele cand ii zic cat timp trebuie sa stea in ghips).
I-am cautat situl pe internet - e pianist - si nu pot sa ma uit nici la poze din cauza asemanarii.