Il chema J (Jorge sau Javier, nu mai stiu), avea vreo 38-40 de ani pe vremea cand mi-a fost pacient. Din Zaragoza, venit cu sotia la Madrid la un loc de munca bine platit, stress cat incape. Cand a inceput sa-i fie cam rau, i s-a plans maica-sii, ea medicului de familie din Zaragoza, ala i-a dat responsabil niste antidepresive, ea i le-a trimis responsabil prin posta si J le-a luat constiincios si degeaba. Cand a inceput sa se afunde, seful lui J a sunat-o pe nevasta-sa sa-i spuna ca-l vede cam palid si ca nu-i a buna. J n-a recunoscut nimic in fata sotiei, s-a urcat la volan, s-a oprit la primul pod peste autostrada si s-a aruncat constiincios si degeaba in cap. A fost pacientul meu pt ca a scapat. Cand l-am cunoscut avea scurte momente de luciditate, dar in general nu-si amintea nimic nici de dinainte de pod, nici de pe o zi pe alta si lovea pe oricine ii iesea in cale. "Consultatiile" in care o tineam la curent pe sotie cu cat de prost ii merge erau un chin pentru toti; pt psiholoaga lui si pt mine pentru ca aveam aceeasi varsta si acelasi tip de viata si ieseam plangand din cabinet; pt sotie pentru ca ii amintea ca nu se ingrijorase la timp. 

J e acum probabil intr-un azil psihiatric, infingand creioane in cheliile altora cum facea cand era internat la noi. J e modelul meu cand vad ca rostul mi-l da un job nesatisfacator; cand nu pot sa dorm pt ca m-am certat cu vreun pacient nesimtit; cand adorm la teatru; cand beau in loc sa fac sport. Cand invat pt un master ca sa schimb dracu´ meseria pe care mi-au ales-o rudele carora nu ma pot plange pt ca-s oale si ulcele. J e lupa prin care nu trebuie sa ma uit pt ca sunt mai mult decat un medic frustrat si stresat si rostul nu mi-l dau pacientii. Problema e ca-s atat de inutil obosita ca nu-mi vad rostul nicaieri. 

Matria ma-sii

De cand n-am mai dat pe aici m-a ajuns presbitia si m-a capiat anxietatea. Pe prima o ignor, pe-a doua aproape mi-a(m) tratat-o, acum profit de programarile la psiholog sa-mi tratez furia, sper sa reusesc sa-i explic ce-i cu maica-mea fara sa ma inec la jumatatea frazei. 

Cred ca trebuie sa fac o vizita in tara de nenumit pana nu e prea tarziu, s-a cam imputinat familia in ultimii 6-7 ani de cand n-am mai fost. Mi-e sila, cum mi-e de tot ce trebuie sa fac. M-a intrebat Sergio (psihologul) daca vreau s-o "lucram", i-am zis ca nu-i nevoie, ca pot s-o evit. Dar de ce il vad saptamanal daca aleg sa-i evit cauzele? "Apai bine, daca nu vrei, nu vrei", dar cred ca mi-a dat timp de gandire sau si-a dat el timp, ca l-am vazut un pic tulburat cand am putut in sfarsit ridica ochii din pamant. Pana miercurea viitoare sper sa-i dau un nume emotiei dintre "pena" si "rabia". 

Am inchis contul de fb, de twitter, moarte IGului! Vad ca un numar de bloguri pe care le urmaream sunt inactive sau disparute. Ne vedem in texte!

An de pandemie

Asa se intampla cand vrei sa te plangi mai putin (deloc in scris), vine al doilea val de ciuma si te gaseste tot aici, stand pe ciuci asteptand inspiratia. 

Din martie pana in urma cu vreo 2 luni amintirile sunt tulburi si mahmure. Parea o primavara frumoasa de la fereastra autobuzului cu care ma duceam incapatanata la serviciu ca sa nu stau in casa. Cand am avut voie 1 km in jurul blocului la pas (si fara numar la alergat) era inca primavara, salbatica si nepieptanata de primarie, cresteau buruieni si maci si nalbe de 2 metri. Ieseau la sport tot felul de grasani si sedentari de alergam mai mult ca sa evit sa fiu pusa in situatia de a acorda primul ajutor decat ca sa nu ma prinda politia ca am depasit kilometrul regulamentar.

Vara a fost improvizata, cu urgenta si nesiguranta celui care s-ar putea sa moara maine. Teatru saptamanal, indiferent de chef si de oboseala (mi s-a intamplat sa adorm), ca o realitate aleasa, asta, nu aia a voastra. Concerte? Unul, in Granada. Si mii de fiori vazand orchestre in lockdown, de n-am plans in ani cat am plans cu ytubeul de carantina. 

Toamna mentine aceeasi urgenta extenuanta a verii, tulburata temporar de inchiderea zonei in care traiesc. Cred ca va imaginati ce fac cu interdictia. Exact; maine ma duc la teatru.

Aici voiam sa ajung, la teatrul de garda. Una din salile la care ma duc des a organizat "garzi"; te suna un actor in afara programului si iti recita un pasaj. Azi au facut un videocall pentru o persoana surda si o actrita a interpretat un pasaj din Casa Bernardei Alba. 

Poate septembie n-a fost un moment bine ales ca sa las alcoolul; anxietatea a trecut dupa ce a amenintat ca ma ia dracu si a trantit usi; cheful a trecut mai usor decat ma asteptam, l-am inlocuit cu cateva ore de yoga saptamanale si meditatie cu toptanul. Dar a venit un nou lockdown, cu mobilitate restransa, separare, incertitudine; si o tristete necontrolata, persistenta, pe care nu stiu cum sa o dau afara din casa.

Si inca n-am intrat in iarna. 

Sunt un pic nostalgica dupa vremurile in care anxietatea avea forma si motive si paream sa am solutia: trebuia sa le dobor unul cate unul, ca pe popice.

Azi nu. Azi vine ca viitura, cu alcool sau fara, si lasa in urma o mocirla imputita. In noua limba nu "ma depaseste" de parca ar merge pe banda din stanga si n-ar avea treaba cu mine; acum "me supera", imi sta in/pe cap si ma afunda. Stiu ca n-are treaba cu stresul pentru mi-a futut o luna de concediu. N-are treaba cu nimic, e pe cont propriu. Cateva ore din august am fost linistita: cand s-a innoptat in Pirinei si cand am plecat din insulele cainesti cu JM.

Spune un prieten psiholog ca solutia e la marginea supravietuirii: sporturile care te doboara (nu neaparat extreme, dar suficient de solicitante) te deconecteaza de amigdala mamei ma-sii. Iar eu ii trimit articole medicale despre yoga, desi experienta personala e diferita, dar amandoi stim ca un caz clinic nu serveste de studiu.

somn violet

Vis cu cai

In spatele nostru se indoaie campia de lut  🎵🎵

Nu esti nicaieri suficient de departe de conflictele din familia de origine. Altfel spus, nu esti niciodata cu adevarat vindecat.

Parinti cu dinti de fier

Sa nu ne amagim, al fin y al cabo majoritatea trec suficient de repede, doar unele, putine,  dureaza cat sa vezi ca-s un rahat cu apa rece. Vara asta, intre stresul ipotecii si incapatanarea de a folosi couchsurfingul pe post de barca de salvare, am cunoscut o gramada de lume; am compensat lipsa irlandezilor cu tot felul de itineranti, emigranti si pierduti. Revenita acasa (acasa??) m-am luat cu mainile de cap. Ce face toata mizeria asta suportabila e tocmai provizoratul; "acasa" are prostul obicei de a parea definitiva.

In alta ordine de idei criza de 40 de ani am trait-o in urma cu vreo 2-3. Acum primesc cu bratele deschise uitarea si lipsa perspectivelor. Si ma vad mai bine (fizic)  decat la 30; mult mai bine. Si mai alcoolica, dar asta e secundar.  Corpul imi joaca feste, scoate un optimism tembel cand  de fapt pierde neuroni si foliculi (ovarieni).

Dar chiar si asa sper sa-i dau teapa bancii.

Teide ramane in fundal, la fel si posibilitatea unei insule (si a unui miracol) in "in tara lui Cain in care Abel n-a murit inca de tot"* cum spunea Noica incercand sa explice de ce te asezi cand de fapt vrei sa pleci. 
Nu m-am vazut niciodata imbatranind. Trec anii fara permis si ma vad mai bine decat ma credeam in stare. Planurile initiale erau sa ma retrag la timp. Dar aluneca timpul pe langa mine, ma amageste, imi promite tinerete fara batranete, il urmez increzatoare si imi fac in continuare planuri care ma afunda in mizerie si disperare; pentru ca viitorul e ala mic si negru care imi bate la usa.
Ultima panica e cumpararea unei case ca sa evit sa platesc o chirie mai scumpa castigand mai putin. Sigur, planurile initiale nu se refereau la o astfel de retragere partiala, era vorba de una definitiva care pare cu atat mai improbabila cu cat e mai aproape. Asa ca am comis-o si doare mai rau ca incertitudinea cu care eram obisnuita, cu chiria eterna, cu studentia continua, cu zecile de posibilitati la care visam si pentru care nu aveam suficient curaj. 
Dar in nesiguranta vedeam o multime de solutii. In certitudine vad doar cum ma las legata; dar e social-acceptabil sau mai bine zis e social-cerut-si-aplaudat. In timp ce caut modele care sa-mi dea siguranta si vad doar indoieli, cum era de asteptat. Daca iti faci planuri sa te retragi devreme din tot circul asta care iti cere mult si iti da la schimb un rahat pe bat, n-ai de unde copia scheme pe termen lung. 

Momentele alea cretine in care (iti) spui ca nu merita: rezidentiatul picat, semnatul ipotecii... probabil or sa mai fie altele in care o sa trec strada cu ochii inchisi, nu stiu. 

In alta ordine de idei, miracolul s-a confirmat; azi da, maine nu se stie. Si orice altceva azi conteaza prea putin. Ma linisteste absenta unei continuitati dupa noi, desi recunosc o tristete biologica, o absenta.     

*Noica "Abel este cioban şi Cain plugar. Abel rătăceşte ca Fiul, şi Cain frământă locul, ca Fratele. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel. Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi sufletul agrar. Tot ce e nostalgie şi libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi - spun unii - ţine la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului şi l-a pustiit; are să-l pustiască."

(as vrea sa va dau fragmentele in original*, dar le am doar traduse)

Reciteam des pasajele, dar treceam repede peste prima parte pentru ca preferam minunea spontana, "naturala" (?). Abia azi mi-am dat seama ca indoiala e  obligatorie. Unde exista doar certitudini nu e loc pentru miracol, indoiala e cea care ii permite sa existe. Lumea asta, asa stramba cum e, poate fi locuibila. 


*traduse / macelarite de mine (cu ditamai jena): "realitatea e alta, e cea de unde tocmai ne-am intors si unde lucrurile stau altfel". Si doar cand ramaneau singuri, in spatele ultimului zid de tacere care ii proteja de ei insisi, inchideau ochii si indrazneau sa priveasca acel loc profund si alunecos unde incatusata si cu calusul la gura inca mai traia indoiala si balbaia neobosita: "ce e realitatea?"
Da, toate sunt cum se vad; nu e bine, nu se poate face nimic, dar nu conteaza. Exista o alta realitate unde lucrurile sunt cu totul si cu totul altele.
In carnea lor pastreaza inca posibilitatea miracolului ca o stare initiala in fata careia realitatea e doar o deviere secundara, o proiectie neinsemnata.

Freedom is what we do with what is done to us

(JPS)

Tentanta uitarea sub orice forma; presbitia, dementa si inconstienta; vin vremuri bune.

Inainte de a da peste postul vechi care spunea ca suntem in cautarea familiaritatii, nu a confortului, mi-am amintit azi, nu stiu prin ce asociatii, despre dragostea care vine insotita de control, de minciuni pentru a-l evita, de libertatea vinovata, de manipulare, ohoo... Nu stiu de unde mi s-a nazarit, probabil lecturile feministe din ultimele luni au dat roade; mi-am amintit de mama si de atasamentul ei patologic care explica multe.
Noroc cu dementa.
Si cu prietenul P care ma alimenteaza constant cu lecturi feministe recomandate de mama fiica-sii.

Cand deja satula la 9 dimineata am izbucnit in plans, sotia pacientului a incercat sa ma consoleze dupa modelul mediteranean; n-a plecat tiptil, ci a incercat repetat si obositor sa ma convinga sa nu pun la suflet. Iar eu n-am stiut cum sa-i spun sa taca naibii sau sa iasa din cabinet. Cateva ore mai tarziu a avut bunul simt sa-si ia la revedere de la toti, mai putin de la mine, desi aveam usa deschisa. Sau i s-o fi facut in sfarsit rusine.
Cand o sa ating culmea ridicolului sper sa primesc o diploma.

Frente al Cabo de Poca Esperanza arrié mi bandera.

Pe 14 am fost la psiholoaga ca sa-i povestesc cat de stresata sunt. In timpul anamnezei ne-am impotmolit la consumul de toxice. Am incercat sa par ca beau doar vin, dar cu cateva zile inainte de consultatie ma facusem prastie cu niste margarita (dupa vin, nu pe stomacul gol). Ca sa sar peste detaliile nefolositoare, nu i-am zis ca nu fumez ierburi pt ca devin paranoica si nici n-am incercat alte chestii pt ca n-am avut acces, nu pt ca nu m-ar fi interesat (prietenul P spune ca e mai nasol sa le vad utile in loc de recreationale). Dracu', toata lumea stie ca in randul medicilor % de dependenti e mare, nu era nevoie sa-i spun eu. Am scos la inaintare genetica (sper sa nu citeasca maica-mea blogul).
Tipei nu i s-a parut nimic anormal ca ma rastesc la nesimtitii care intra in birou in timpul sedintei si imi fac conversatie. Am avut probleme cu colegii? Mi-a atras cineva atentia? Da, dar doar ca sa ma ajute, nu ca sa ma sanctioneze; sefia, desi citeste detaliat toate reclamatiile, nu m-a chemat niciodata la raport. Apoi diferentele culturale trebuie sa le accept si sa nu ma deranjeze, mai ales ca eu sunt cea care le remarca. Iar noile probleme pe care le am sunt responsabilitati cu care se intalnesc toti noii specialisti si pe care va trebui sa mi le asum. M-am simtit ca-n clasa a 5a cand mi s-a explicat ca asta e marronul tuturor "cargos intermedios" (functii intermediare, aia care decid putin si trebuie sa justifice deciziile sefilor).
La sfarsit am vorbit despre mancare; un subiect prea fumat ca sa cad in capcana intrebarilor pt necunoscatori; dar ea era psiholoaga si mai vazuse d-astea ca mine, nu eram prima care-si cosmetizeaza dieta.
In treacat mi-a zis ca unul din criteriile pt a diagnostica o tulburare e durata; faptul ca visez in fiecare noapte pacienti si spital nu e grav, nasol ar fi sa nu dorm deloc. Ca-mi sare tandara din cand in cand, nu zilnic, e aproape normal. Imi dau (oarecum) seama cat trebuie sa sufere aia cu adevarat tulburati daca eu, desi plang la serviciu cand sunt la capatul puterilor, sunt considerata ok.

Nu cred c-as lasa sa medicineze pe cineva caruia ii e atat de sila de altii pe cat mi-e mie. E suficient sa ma salute vreun apartinator ca sa-mi strice ziua.
AMR 10 zile pana la prima consultatie cu psihologul.

Să-i ceri plângând medicului de familie să te trimită la psiholog e ca și cum te-ai duce la urolog și te-ai pișa pe scaun. Sigur, e de înțeles, dar nu e necesar.

Pana in urma cu doi ani, cand m-am hotarat sa ma tratez, eram de-o timiditate paralizanta, de unde si viata sociala lipsa. Abia dupa 4 ani in Spania am aflat ca exista o retea de socializare pentru expatriati (InterNations), dar localurile scumpe din cel mai snob cartier al Madridului nu ma motivau sa ies din casa. La recomandarea unui prieten basarabean aflat la a 3-a emigrare m-am inscris in meetup - alta retea, mai putin formala si deloc snoaba.
Acum sunt activa in ambele si nu-mi vine sa cred prin ce emotii treceam la inceput cand intalneam necunoscuti. Ies cu aceeasi usurinta singura sau in grup, ma fastacesc doar cand invit vreun barbat la o prima intalnire, dar ma tratez.

An de an din 2008 maica-mea ma anunta (sau ma ameninta) ca e ultima oara cand vin. In ultimii 2 ani am incercat sa am mai multa rabdare cu ei, sa nu spun chiar tot ce gandesc, ba chiar sa gandesc mai pasnic ca sa nu izbucnesc. Credeam ca am reusit sa ma port un picut mai bine, dar se vede treaba ca prea tarziu. Anul asta lucrurile au mers si mai departe, taica-miu mi-a spus azi ca au vrut sa schimbe biletele de avion si sa se intoarca mai devreme pentru ca au impresia ca ma deranjeaza.
Ieri m-am rastit la el dintr-o tampenie, recunosc. Mi-au cerut niste explicatii banale si mi-a sarit tandara. Nu, nu mi-am cerut scuze, n-am facut-o cred niciodata. Maica-mea a plans, a facut amenintarea anuala, iar eu m-am facut ca ploua. Stiind ca dintre ei doi ea e cea exagerata sau teatrala (e mai degraba sincera in disperarea ei decat manipulatoare), am intrebat-o care e faza cu biletele. Si inca o data am dat peste adevarurile alea vechi si putrezite cu care m-a crescut:
- n-au schimbat biletele pentru ca ce ar spune lumea daca s-ar intoarce mai devreme acasa, "lumea" incluzandu-l si pe frati-miu (ha???). Pe taica-miu cred (sper) ca il doare la basca.
- trebuie sa ascult si alte pareri. Drept, doar ca parerile lor au doua hibe: una, ca sunt fabulatii (unde nu stiu, inventeaza; si sunt in stare sa se si contrazica daca nu coincid), iar a doua ca nu sunt pareri, sunt ordine. Iar eu am fost toata viata o lasa si am ascultat ce mi-au zis, n-am fost in stare sa urmez sfaturile prietenilor de a spune ca ai mei si de a face ca mine. Si nici la varsta asta nu sunt in stare, asa ca fac scandal in loc sa spun "da, bine".
- maica-mea isi toarna cenusa in cap pentru orice rahat de cand ma stiu. I-am spus ca nu trebuie sa fie cineva de vina, nu cautam vinovati, lucrurile sunt asa si punct, nimeni nu trebuie sa plateasca pentru asta.
- oh, ce nenorocire sa-ti dea Dzeu ce-ai cerut, ca ea a vrut sa emigrez cand a plecat cea mai buna prietena a mea si na, poftim acum, ce greu ii e. Da, asa o fi, dar eu de la 6 ani a trebuit sa ma bucur pentru ea cand a primit viza de turist pt SUA, iar la 10 ani mi-a repetat ideea cand au emigrat profa de pian si cea de engleza si-am suferit ca un caine. Asa ca sa ma scuzati daca nu sunt impresionata.

Sunt multe chestii care ma deranjeaza la ai mei; sunt gesturi care ma scot din sarite si ajung sa ma rastesc. Dar nimic nu e suficient de grav incat sa nu vreau sa ii mai vad. Dar da, ma enerveaza rau cand mi se spune cat trebuie sa mananc sau cand isi spun unul altuia ce trebuie sa faca; nu, alea nu sunt pareri, sunt ordine, credeti-ma. La mine in casa se asteapta ca lucrurile sa fie facute dupa modelul lor si in momentul convenabil lor. Si sa fiu tot timpul multumita (n-am voie nici sa ma plang, n-am voie sa fiu nemultumita de job sau c-am fost lasata balta de unul dupa care n-am avut timp sa-mi revin).

1. Problema mea cu lumea nu e ca as crede-o stramba, ci ca nu cred ca e asa cum e. Sunt sigura ca exista explicatii acolo unde mi se spune ca nu-s. Nu e vorba de subiectivitate, chiar si chestiunile care nu ma privesc le banuiesc diferite de cum ni se arata (nu pot sa cred ca exista evrei care se urca pe deal sa se uite la bombardarea Gazei ca la cinema).
Imi dau seama ca pot parea fie retardata, fie deliranta cand repet intrebarile pana la greata. Dar imi pasa prea putin pentru ca exista punctul 2.

2. Prostia desavarsita nu se arunca de la geam, nu se desteapta cu o palma dupa ceafa, nu se amelioreaza cu nimic. Traieste bine merci, ba chiar infloreste cand isi spune "bai, macar am fost sincera". Sigur, nu te alegi niciodata cu nimic, dar macar dormi linistit pentru ca ai fost sincer ("dormi" e un fel de a spune)

Iata doua motive pentru care o sa traiesc pana la o suta de ani fara regrete.

Si daca va era dor de fb:

Mai stiti cand mi-au plecat mintile de acasa? S-au dus dupa ele somnul si apetitul. Umblu chiauna si nemancata, era sa ma calce masina de doua ori in oraselul in care lucrez din februarie (abia luna trecuta am observat semaforul), am pus la pastrare in caietul meu personal biletele de iesire ale unui pacient (???), intarzii peste tot macar jumatate de ora.
Avantajul insomniei e ca am pierdut simtul orei, al zilei, ca traiesc pe loc intr-un acum intens si solicitant; la asta s-au adaugat pentru prea scurt timp programul lui si mai flexibil decat al meu, orele tarzii si lungi, diminetile fara parchimetru. Singurele repere sunt meciurile de fotbal.

Posibil ca explicatia sa se gaseasca aici (in prolog*, nu in trailer). Sau avertismentul.

Prietenul gay la nevoie se cunoaste, desi nu mi-e clar daca-mi trimite muzica de pus pe rana sau nu intelege nimic. In orice caz e linistitor de stiut ca exista un Sabina pentru orice.




*Buenos Aires crece descontrolada e imperfecta. Es una ciudad superpoblada en un país desierto.  Una ciudad en que se yerguen miles y miles de edificios sin ningún criterio. Al lado de uno muy alto hay uno muy bajo, al lado de uno racionalista hay uno irracional, al lado de uno estilo francés hay otro sin ningún estilo. Probablemente esas irregularidades nos reflejen perfectamente; irregularidades estéticas y éticas.

Estos edificios que se suceden sin ninguna lógica demuestran una falta total de planificación. Exactamente igual en nuestra vida. La vamos haciendo sin tener la más mínima idea de cómo queremos que nos quede. Vivimos como si estuviésemos de paso en Buenos Aires. Somos los creadores de la cultura del inquilino.

Los edificios son cada vez más chicos para darles lugar a nuevos edificios más chicos aún… Los edificios, casi como todas las cosas pensadas por el hombre, están hechos para que nos diferenciemos los unos de los otros. Existe un frente y un contrafrente. Están los pisos altos y los bajos. La vista y la luminosidad son promesas que rara vez coinciden con la realidad. ¿Qué se puede esperar de una ciudad que le da la espalda a su río? Estoy convencido de que la separación y los divorcios, la violencia familiar, el exceso de canales de cable, la incomunicación, la falta de deseo, la abulia, la depresión, los suicidios, la neurosis, los ataques de pánico, la obesidad, las contracturas, la inseguridad, el hipocondrismo, el estrés y el sedentarismo son responsabilidad de los arquitectos y empresarios de la construcción. De estos males, salvo el suicidio, padezco todos. 

(continuare de azinoapte)

Solutia perfecta ar fi ca sefa mea sa faca un "escrito" cum ii sugera cretina de luni, sa ma reclame consejeriei (ministerului local) si ei sa ma dea afara. Dar n-am eu norocul asta.
Demisia nu mi-o dau pentru c-as ramane fara somaj.