Azi mi-am dat a 3a demisie, incepe sa-mi placa. Schimb contract pe perioada nedeterminata cu "incepi aici si dup-aia 'om vedea" in spitalul in care m-am format. Siguranta nu ma convinge, in ultimii ani la sfarsitul fiecarui contract de cateva luni fantazam cu somajul. Si cand am semnat "indefinitul" am cautat scaparea inscriindu-ma la o alta facultate.
Profit acum cat sunt oarecum tanara si foarte fara responsabilitati. Partea cea mai tentanta nu e c-o sa schimb sectii si subspecialitati la cateva luni (ii vine bine a mi culo inquieto), ci ca la sfarsitul fiecarui contract o sa existe posibilitatea sau iluzia unei eliberari.

M-am saturat de sefi si subalterni, de lucrat cu putin si impartit tuturor in mod miraculos, de pacienti gravi si familii lenese. Cel mai trist e ca m-am saturat de putinii colegi pe care ii am si de conflictele dintre ei pe care nu stiu de ce m-am nimerit sa le mediez. Si m-am saturat de mine pana peste cap pentru ca nu-s asertiva si unii (incepand cu subalternii) isi permit prea multe. Sunt foarte, foarte obosita. Meditez 30 min in fiecare zi, fac intre 8 si 12 km zilnic, dorm 7-8 ore (in weekend vreo 11), ies in oras, citesc, vad filme. Degeaba. Azi n-a fost prima zi in care am izbucnit in plans, dar a fost prima in care nu m-am putut opri multe ore dupa ce am terminat munca.
Tot azi, pe o ploaie densa si mizerabila, am vazut strecurandu-se pe sub stresini un orb cu un baston si un caine zgribulit. N-avea umbrela si am fost pe punctul de a ma oferi sa-l conduc ca sa ajunga naibii mai repede din mila pentru caine, nu pentru el. V-am mai zis ca am ajuns din greseala in medicina.

Inca mai cred c-as fi fost mai utila in biologie decat in medicina.

Am ajuns la un nivel de stres la care putin imi pasa ce-o sa se intample cu jobul meu. Empatia cu pacientii scade rapid, iar cu apartinatorii e nula. Sursa mea de stres sunt familiile, nu bolnavii, nu patologia, nu sefii, nu subalternii; familiile care trec peste cuvantul meu pentru ca au ele o pila la ministerul local al sanatatii sau la manager sau la maica stareta sau la aia ma-sii. Nu, nu fac pe sefa, nu spun ca trebuie sa fie ca mine, dar nu semnez si nu parafez deciziile altora. Bine, s-ar putea sa fiu foarte incapatanata (mi se spune asta de cand ma stiu), internistul (mult mai blazat ca mine) imi zicea zilele trecute ca nu pot sa-mi pun toata congregatia in cap din cauza unui pacient - pila unei calugarite - pe care vreau sa-l externez impotriva vointei lui; i-am raspuns ca nu-s secretara nimanui, nu scriu dupa dictare si ca m-am saturat sa fac bilete de prelungire a internarii cu care nu sunt de acord; a doua zi s-a oferit sa le scrie el. Mda.
53 de pacienti cu famiile corespunzatoare.

Interviu:
- In principiu contractul tau e pe perioada nedeterminata, dar depinde de contractul nostru cu ministerul local; asta e tare vechi si se reinnoieste la fiecare 4 ani. Daca la un moment dat statul decide sa nu mai semneze, locul tau de munca dispare. Dar sunt sigura ca asta n-o sa se intample. Oricum mai dureaza un an pana expira, poti sa stai linistita.

Dupa ce batem palma si imi dau demisia de la vechiul loc de munca:
- Nu se semneaza contracte de perioada nedeterminata de la bun inceput, ci trebuie cateva provizorii pana implinesti 2 ani cu noi, abia apoi ti se face unul pe timp nelimitat. Pot sa-ti fac de 6 luni, de un an sau de 3 luni, dar 3 luni mi se par prea putine, asa ca-ti fac de 6.

La resurse umane:
- Stii ca ti se termina contractul cand se termina al nostru cu ministerul, nu?
- Da, dar ala se termina peste un an, iar al meu peste 6 luni.
- Nu, ambele se termina pe 28 februarie 2015.

Am impresia ca undeva pe parcurs am fost luata de proasta.

Intru in randul lumii, vai mie!
Vineri mi-am semnat demisia (a doua in lunga mea cariera), am scormonit prin amintirile din Institutul Cervantes si n-a fost chip sa scot vreun tipar, asa ca m-am apucat sa traduc cu grija si pe sarite o cerere oarecare din romana. "Subsemnata (¿¿eh??) N N, cu buletinul Y, domiciliata in... (ii pasa cuiva? ma bine sar peste) va pupa din mers" I-am multumit nesimtitei aleia de la personal care mi-a mancat zilele in 2012 si-am scuipat in urma.

Maine, si Dios quiere, semnez cu un spital catolic, aaaahhh :) M-asteapta un job ca la carte: 40 de ore pe saptamana, nu 28, orar de dimineata, nu de la 3, purtat halat si ecuson, vazut pacienti internati, facut recuperare, nu balarii conexe. Cel mai probabil o sa am un sef medic, dar n-o sa am biroul meu personal sa-mi dau pantofii jos si sa stau turceste pe scaun, ca acum. Cu alte cuvinte o sa fie fix pe dos din toate punctele de vedere.

Imi dau o luna jumatate ca sa ii conving si p-astia ca n-am nevoie de halat.

(continuare de azinoapte)

Solutia perfecta ar fi ca sefa mea sa faca un "escrito" cum ii sugera cretina de luni, sa ma reclame consejeriei (ministerului local) si ei sa ma dea afara. Dar n-am eu norocul asta.
Demisia nu mi-o dau pentru c-as ramane fara somaj.

Nu mai pot, ma seaca pacientii (si aia de la "patron", si aia din "social"), nu mai suport fandositii care vin la recuperare de parca s-ar duce la spa ca doar plateste firma de asigurari si imi vine sa-mi iau campii cand vreun nesimtit incearca sa ma minta (la social), iar cand ii spun ca nu se pupa examenul fizic cu boala si cu analizele, imi face reclamatie. Luni o dilie s-a dus in audienta la directoarea centrului, care directoare mi-a explicat timp de o ora ca trebuie sa ma prefac ca ii cred, ca unul prins cu minciuna nu o sa recunoasca, ci o sa se porneasca impotriva mea. Directoarea e psiholoaga, asa o fi cum zice (am mai intrebat o psiholoaga si i-a dat dreptate), dar eu cand avertizez pacientii, o fac in ideea ca se lasa de mintit si colaboreaza pe bune.
Cica nu-i asa, e invers. Si ca trebuie sa le fac jocul. Si sa le suflu in fund (nu exista echivalent in spaniola). Si sa ma prefac ca empatizez. Si sa fac pe proasta cu alte cuvinte, apoi sa scriu ce cred de cuviinta.
Cam cat de nesimtit si batut in cap pana la urma trebuie sa fii ca sa crezi ca poti sa prostesti pe unul care din start stie mai mult decat tine? Nu exista in spaniola "a vinde castraveti gradinarului" - nici expresia si se pare ca nici conceptul.
Cum nu exista, din pacate, nici "a cobi".

Acum vreo luna mi-a pus unul o reclamatie pentru c-am ras in consultatie; nu era nimic grav, n-a fost lipsa de empatie, ci am facut tot posibilul sa nu ma enervez si sa destind atmosfera. "A mal tiempo, buena cara", dar n-a tinut.

Luni am fost la un interviu la un spital public; seful mi-a zis sa plec in alta tara sau sa ma apuc de altceva; i-am spus ca am facut un curs de biomecanica si m-a sfatuit sa ma orientez pe ceva de genul.

A. imi spune ca poate e o lectie si ca n-o sa scap de imbecili daca nu invat cum sa ma port cu ei.
Cand imi mai vine sa-mi iau campii si sa ma apuc de gradinarit, imi amintesc de prietenul D si teoria lui cum c-ar fi putine meserii pe lume in care sa poti progresa constant, ca-n multe atingi un plafon si gata, pe cand in medicina...
Mama imi zice c-o sa ma obisnuiesc, ca nervii se tocesc cu anii... Mie cu varsta imi cresc, cum le creste unora parul in urechi. Ce mi se toceste e rabdarea.
Din pacate imi place specialitatea, altfel as fi schimbat-o de mult. Si nu stiu vreo alta fara pacienti care sa-mi placa tot atat. Si poate A are dreptate si trebuie sa invat sa relationez cu toti. Probabil dupa moarte o sa ajung intr-o lume populata de imbecili si e bine sa fiu pregatita.

Exista saptamani in care lucrurile se accelereaza de la o zi la asta spre o schimbare. Nu stiu daca sa opun rezistenta sau sa ma las dusa. Nu e vorba despre o ocazie, ci despre intamplari fara legatura intre ele care lovesc in acelasi punct. Si doare al dracu'.
Ieri dimineata am aflat ca toate posturile de medic evaluator  (din "consejería") au fost ocupate. Dupa amiaza am fost intrebata daca m-as duce sa lucrez langa Bilbao.
Zboruri directe Bilbao - Lisabona? Mda... Chestia asta care a inceput intr-o vacanta si continua in zilele libere nu are treaba cu realitatea. Mereu am amanat decizia, am discutat-o si iar am amanat-o, dar provizoratul asta trebuie sa se termine.
Problema e ca nu stiu sa traiesc altfel.

Am visat, in sfarsit, casa noua. Era la munte si avea gradina; eram cu ai mei si cu tizul. Ei voiau sa plece, iar noi sa ramanem.
In viata reala tizul imi da senzatia de "acasa" in ambele sensuri - in cel bun si-n cel rau. Nu e pentru ca ma freaca la creieri ca vrea copii. E pentru ca dupa ce si-a renovat apartamentul a continuat sa foloseasca mobila veche a parintilor. Cam cum foloseam eu in bucale cestile bunicii.
Cand ma mai apuca dorul de duca ma gandesc ca asa greu imi era si cand ma desparteam de ai mei. Si ma vad ca am supravietuit. Si ca m-am refacut - oarecum oloaga, dar merg si asa.

***
Dupa 7 saptamani in care s-a luptat cu statistica, N. i-a dat dreptate.

***
Dorm putin si-s cu creierii zdrente. Si daca dorm 9 ore in fiecare zi sunt la fel; asa ca la ce bun?

***
Trebuie sa ma duc in bucale. Sau sa ma vad cu prietenii oriunde. Cu aia vechi cu care vorbesc aceeasi limba - anume acelasi tip de umor si de ironie. Avertizeaza Blaga ca "Anii se vor lungi/ incet, incet, cu tot mai mari pasi/ de la oras la oras".

***
Visez mult si placut; ma trezesc tamp-optimista si pe parcursul zilei ma deprim; apoi noaptea o iau de la capat. O sa incep sa-mi notez concluziile, pana acum mi-a mers bine cand am tinut cont de ele. Si-o sa fac rost de un Murakami sa-mi puna creierii la loc.

***
Incredibil cat de putin imi doresc! Azi as fi vrut doar un film politist (sa nu ma solicite emotional) si un ceai. Si de saptamani bune nu-mi doresc mai nimic. Ma afund in ganduri din care cu greu ies la suprafata cand mi se cere; as sta acolo o vreme - e cald, liniste si slab luminat.

***
Ma ia jalea ca o durere de burta - extrem de biologic, nu stiu de unde mi se trage si ce sa fac cu ea.

O poveste cu stafide

E o carte pentru copii (nu-mi amintesc autoarea) in care o inlantuire de intamplari ciudate incepe cu o iesire din rutina - pustiul nu se duce la scoala - si o greseala - formeaza un numar de telefon eronat.
Cartea mi-a placut mult si ideea mi s-a infipt bine in cap sub forma asta, desi e veche si folosita des in povesti (vanatorul care iese dintr-o zona cunoscuta urmarind un iepure). De cand am citit-o astept o schimbare curioasa cu fiecare gest gresit sau negandit. Cand sunt in fata unor decizii importante am vise clare in care mi se spune sa schimb directia.
N-am curaj sa fac altceva. Dar ma streseaza in egala masura si ideea de a continua asa, dar e o teama peste care vreau sa trec. Pana la urma o sa scap de frica de pacienti si de boala (nu-i asa?).
In fiecare perioada-cheie (terminat facultatea, dat rezidentiat romanesc, dat rezidentiat spaniol, final de) ma paste gandul unui laborator. Nu stiu daca din cauza ca-s evitanta sau pentru ca am "crescut" in Antipa (maica-mea lucra aproape si ma lasa des unei bioloage sa ma duca la muzeu) sau pentru ca asa-s facuta (greu de crezut, testul de orientare profesionala nu-mi recomanda laboratorul, ci specialitatea pe care am ales-o si de care-s incantata).

Ce-mi veni in ajun de Ajun si de garda? Imi zice tizul ca i-a dus maica-sii lucruri pe care nu le mai foloseste ca sa-mi faca loc in casa. Dar mie mi-e bine si comod si placut in Spania; nu suficient de bine cat sa nu ma simt infranta daca schimb tara; inca am probleme de socializare cu localnicii si ma incapatanez sa le rezolv.