sâmbătă, 30 octombrie 2010

Pe tocuri

Credeam ca e ca mersul pe tocuri: te uiti la altele si vezi ce fain e, incerci si-ti iese ridicol, iti faci curaj ca doar nimeni nu s-a nascut invatat, mai tarziu incepe sa ti se ofileasca motivatia, nimeni nu s-a nascut invatat dar unii sunt talentati...
Ei uite ca n-am rabdare sa invat nici sa merg pe tocuri inalte si nici sa vorbesc. Regret imediat ce spun ce gandesc pentru ca mi se pare indiscret. Apoi vad reactii pentru care nu sunt pregatita. Am crezut ca-i vina mea, ca ma exprim prost pentru ca imi lipseste exercitiul. Asa o fi, dar am obosit sa eufemizez ca sa nu pice greu interlocutorilor. Ii vad ca dau prea mare importanta si imi cer detalii si ma seaca sa le dau explicatii. Sunt incordata de fiecare data cand imi dau cu parerea spontan, iar cand vine vorba s-o dreg, ma simt ridicola. Prefer sa fiu doar neplacuta. Sau nu, mai bine aia ciudatica din Est care nu vrea sa vorbeasca.

joi, 28 octombrie 2010

De prin primavara citesc niste bloguri americane de alimentatie raw ca sa ma aflu in treaba, aici lipsesc multe din ingredientele importante. Asa ca le-am cerut alor mei sa-mi aduca o carte romaneasca de bucate (mostenita de la una din bunici) cu retete "fara foc" zise.
Sunt multumita; acum pot face tinctura de muguri de plop negru, conserve de angelica, suc de catina, caline, scoruse, maline, dracila, mosmoane ori asmatuchi.

vineri, 22 octombrie 2010

Inteleg ca arat rau daca pana si chinezul de la coltul blocului ma intreaba daca muncesc mult :)

duminică, 3 octombrie 2010

De dragul de a vorbi

In urma cu 2 ani planuiam cu un coleg venezuelean sa facem o petrecere aniversara in comun (diferenta de o zi intre noi) la el acasa, pentru ca in studioul meu minuscul abia daca incapeam singura. Aveam cativa prieteni (ma rog... ) comuni si fiecare din noi voia sa-si invite colegii de sectie. Cu putin timp inainte de aniversari, i-am zis lui si prietenei care asistase la planuri ca nu vreau. Imi era jena sa invit in casa altuia cei 10 colegi de sectie si nici nu vazusem pana atunci prieteni din afara si colegi de serviciu adunati la aceeasi petrecere (am mai scris despre asta aici). La doua saptamani dupa zilele noastre inca se mai comenta si se arunca vina pe mine pentru ca nici venezueleanul nu se serbase. Eu zisesem un "nu" ezitant si vinovat (desi nu anuntasem inca pe nimeni, doar italianca stia, bause cu noi cand puneam tara la cale), el un "da" hotarat pe care mai apoi il incalcase, iar dintre noi doi eu a trebuit sa indur reprosurile.
Multe luni dupa, stand la un pahar in doi, l-am intrebat cum si-a petrecut ziua; "mi-am chemat acasa colegii de sectie", "doar pe ei?", "da, doar pe ei". Deci niciun prieten comun. 
***
Colegul G. e cel mai imprastiat rezident al sectiei. Se baga singur in tot felul de proiecte, ramane in urma cu toate, apoi delega pe altii. Ii suport vorbaria (2 secunde inspirul, 4 secunde expirul, sunt zen, sunt zen, sunt zen... ) dar nu accept sa-mi dea ordine. Cum a ajuns el sa puna la cale consultatia de rezidenti (deocamdata inca in faza de proiect) nu stiu; probabil ca avem partea noastra de vina daca ne organizeaza cel mai dezorganizat. Anul trecut a planuit sesiunile de vineri. S-au tinut vreo 4. O colega i-a zis ca nu poate s-o dea la data fixata si a amanat-o. G. i-a raspuns ca nu-i nimic, c-o s-o dea el. Cu cateva zile inainte si-a dat seama ca iar a vorbit gura fara el si a venit sa ma intrebe daca pot s-o tin eu. Mi-a sarit tandara (in public), o aveam scrisa de o luna pentru ca la data fixata si trei vineri ulteorioare s-au gasit tot felul de motive ca sa se sara peste. Am tinut-o si a fost ultima, odihneasca-se in pace!
Acum avem alte sesiuni -  de patologie infantila. Numitul G. iar a ramas in urma, dar nu oricum, ci cu multa vorbaraie, facut pe seful, organizat pe altii (sesiunile sunt decise de profa de infantil, nu de el, dar el se simte responsabil). 
Despre consultatia de rezidenti vorbeste mult, nici eu, nici colegul caraibian n-avem rabdare sa-l ascultam, iesim din camera si lasam un spaniol mai lent si rabdator sa discute cu el. In iulie am primit mailuri despre proiect, n-am raspuns la niciunul (pentru ca eram in vacanta si oricum mi se parea ca bat campii, asteptam ceva concret) si vad ca m-au exclus din lista de corespondenta, in schimb mi-au dat de facut un protocol. L-am facut, l-am pus pe net, mi-am trecut adresa de mail pe lista si ghiciti ce? Colegul G iar a trimis tuturor, numai mie nu, nu stiu daca din cauza ca nu i-am raspuns in iulie sau o fi pentru ca i-am zis la inceput ca e prostie de proiect (ulterior a capatat sens, din cate povesteste un coleg rabdator care-l asculta pe G si-l contrazice cu tact).   
***
Anul trecut ne-am certat cu traumatologii din cauza garzilor. M-am recunoscut in cateva din reprosurile lor nenominale. I-am spus colegului G intre patru ochi ca aveau dreptate in unele privinte, dar ca erau greseli vechi si atitudini de mult schimbate si c-ar fi trebuit sa ni se atraga atentia pe loc, nu in "sedinta". G. m-a sfatuit sa zic ca ei, chiar daca fac ca mine. 
***
Ca ei? Nu! Ca mine, dar ceva mai ferm, chiar si cand tac.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Ca-ntre colegi

Toate cadrele medicale suntem, ma-ntelegeti, "compañeros". Adica sunt colega cu asistentele, cu infirmierele si cred ca si cu brancardierii pentru ca avem aceeasi pijama verde (pe care intr-o vreme incercam s-o sutim fara sa ne vada asistenta sefa). Consider in continuare, ca-n tara de dincolo, ca suntem colegi doar cei cu acelasi statut (noi rezidentii, ei specialistii, ele infirmierele...) Mi-a spus odata o asistenta ca o colega de-a ei ii dadea de mancare unei paciente. M-a uimit risipa de resurse, "da' ce, n-avem infirmiere??" M-a lamurit ca era o colega infirmiera si mi-am amintit ca asa vorbeau si rezidentii spanioli despre restul personalului din Urgente.
Dar vedeti dumneavostra, cand trimit colega infirmiera dupa radiografii imi zice, fara sa ridice ochii din revista, ca asta e treaba brancardierului asa ca de multe ori ma duc eu, pentru ca brancardierul e ca doamne-doamne - nimeni nu l-a vazut, dar multi cred ca exista. Pana si seful Urgentelor, care ar fi trebuit sa puna la punct toti frecatorii de menta din Trauma, s-a dus singur la Radiologie pentru ca nici un coleg nu s-a obosit sa-i aduca un plastic.
Apoi mai sunt cei de-ai casei (nu stiu cine a fost atat de bolnav sa numeasca spitalul casa). Aici intra restul angajatilor si familiile lor. De exemplu "chelnerul" din tura de seara care-mi cere tichetul de masa, de parca ar veni cineva de acasa si si-ar pune pijama verde ca sa manance gratis mizeria lor laxativa. Gurile barfitoare spun ca atunci cand a fost internat, bucatarul a refuzat sa se atinga de mancarea spitalului. La inceput am crezut ca-i legenda locului, dar nu. Niciodata chelnerii nu stiu sa-mi raspunda la intrebari, habar n-au daca mancarea are carne sau nu, daca orezul e sarat sau ce umplutura au tortellini. Altfel stiu sa comenteze daca le cer ca in loc de friptura sa-mi puna mai multi ardei, "nu pot sa-ti pun prea multi, asta e garnitura". O minunatie de garnitura, ce sa-ti spun, ne batem pe ea in garzi. Dar cum nu gusta, n-au de unde sa stie. Iar o punatoare-in-farfurii mi-a zis cand eram anul 1 de rezidentiat ca am lipsuri in spaniola pentru ca am intrebat daca chestia aia pané e vanata sau dovleac (in loc de dovlecel, vai mie! putea sa fie si rahat pe bat)
Tot de-al casei e si soferul care a venit azinoapte la 2:45, a deschis usa de parca era la el acasa sau aducea vreun accidentat si a inchis-o brusc. Am iesit crezand c-a venit vreo ambulanta. Nu, era doar nesimtitul care-si plimba linistit cele 150 kile; mi-a spus ca s-a lovit la gamba in urma cu vreo 2-3 zile. "Si vii acum, la ora asta?", "Da, pt ca lucrez aici", "Si eu! De la 8 dimineata!". L-am vazut si i-am zis colegei sa stearga din recomandari repausul pt ca n-am de gand sa-i inlesnesc vreo scutire.