joi, 13 decembrie 2018

Sa nu ne amagim, al fin y al cabo majoritatea trec suficient de repede, doar unele, putine,  dureaza cat sa vezi ca-s un rahat cu apa rece. Vara asta, intre stresul ipotecii si incapatanarea de a folosi couchsurfingul pe post de barca de salvare, am cunoscut o gramada de lume; am compensat lipsa irlandezilor cu tot felul de itineranti, emigranti si pierduti. Revenita acasa (acasa??) m-am luat cu mainile de cap. Ce face toata mizeria asta suportabila e tocmai provizoratul; "acasa" are prostul obicei de a parea definitiva.

In alta ordine de idei criza de 40 de ani am trait-o in urma cu vreo 2-3. Acum primesc cu bratele deschise uitarea si lipsa perspectivelor. Si ma vad mai bine (fizic)  decat la 30; mult mai bine. Si mai alcoolica, dar asta e secundar.  Corpul imi joaca feste, scoate un optimism tembel cand  de fapt pierde neuroni si foliculi (ovarieni).
Dar chiar si asa sper sa-i dau teapa bancii.