Sa nu ne amagim, al fin y al cabo majoritatea trec suficient de repede, doar unele, putine,  dureaza cat sa vezi ca-s un rahat cu apa rece. Vara asta, intre stresul ipotecii si incapatanarea de a folosi couchsurfingul pe post de barca de salvare, am cunoscut o gramada de lume; am compensat lipsa irlandezilor cu tot felul de itineranti, emigranti si pierduti. Revenita acasa (acasa??) m-am luat cu mainile de cap. Ce face toata mizeria asta suportabila e tocmai provizoratul; "acasa" are prostul obicei de a parea definitiva.

In alta ordine de idei criza de 40 de ani am trait-o in urma cu vreo 2-3. Acum primesc cu bratele deschise uitarea si lipsa perspectivelor. Si ma vad mai bine (fizic)  decat la 30; mult mai bine. Si mai alcoolica, dar asta e secundar.  Corpul imi joaca feste, scoate un optimism tembel cand  de fapt pierde neuroni si foliculi (ovarieni).

Dar chiar si asa sper sa-i dau teapa bancii.

Si-astia din Irlanda se pupa, nu cand fac cunostinta, ci o ora mai tarziu, cand se despart. Si a doua zi, daca se vad.
In Madrid ma intreb de fiecare data cand cunosc un strain daca trebuie sa fac ca mine, ca spaniolii sau cum imi vine. Si cand ma pupa vreunul din cei 2 irlandezi care traiesc acolo credeam ca se simt obligati de obiceiul locului.

Ce-or bea astia in Irlanda de-s atat de faini? Aseara am fost la o petrecere de expati si pana si un neamt era haios.