La 2 zile dupa a tspea despartire, urca pe fb o melodie care in limba lui vorbea despre prima zi din restul vietii. OK imi zic, o atitudine sanatoasa care-mi sta in gat.
Dupa inca vreo 10 zile, un link catre retete rusesti. Aha, bine, bravo, abia astept sa vad cum isi prinde urechile.
Azinoapte pun in sfarsit si eu pe fb un Asaf Avidan, "I don't laugh and I don't cry, I don't think about you all the time, but when I do, I wonder why; you have to go out of my door, leave just like you did before... One day baby we'll be old and think of all the stories that we could have told".
Ma trezesc pe la 5 dimineata cu remuscari, bai, e prea direct, nu-i frumos. Dau sa sterg linkul, dar vad ca prietena O, recent divortata, a zis ca-i place. Cateva ore mai tarziu tizul hop si el cu un like.
N-a mai ramas nimic de spus.

Exista saptamani in care lucrurile se accelereaza de la o zi la asta spre o schimbare. Nu stiu daca sa opun rezistenta sau sa ma las dusa. Nu e vorba despre o ocazie, ci despre intamplari fara legatura intre ele care lovesc in acelasi punct. Si doare al dracu'.
Ieri dimineata am aflat ca toate posturile de medic evaluator  (din "consejería") au fost ocupate. Dupa amiaza am fost intrebata daca m-as duce sa lucrez langa Bilbao.
Zboruri directe Bilbao - Lisabona? Mda... Chestia asta care a inceput intr-o vacanta si continua in zilele libere nu are treaba cu realitatea. Mereu am amanat decizia, am discutat-o si iar am amanat-o, dar provizoratul asta trebuie sa se termine.
Problema e ca nu stiu sa traiesc altfel.

Partea cea mai grea dupa ce ma intorc de la aeroport e sa-i simt mirosul in cearceafuri.

Cum imi lipseste exercitiul vorbirii (practic dar mai ales ma descarc aici), de fiecare data cand sunt sincera lucrurile se complica si in loc sa scap ieftin cu o parere pentru care ceilalti insista, trebuie sa dau explicatii si mai ca ajung sa ma scuz. Dresul busuiocului imi iese si mai prost (cui ii iese bine?)

La blog ma gandeam de anul nou cand ne certam festiv si singurele optiuni erau ori sa fac praf totul vorbind ori sa fac praf totul refuzand sa vorbesc. Am ales sa spun tot ca sa-i demonstrez ca nu poate sa duca. A dus-o bine merci si m-a pus si pe mine pe sine.

Acum intoarcem situatia pe toate partile fara graba si ne gandim cum sa facem sa stam impreuna (inca suntem legati de locul de munca). Intrebarea mea e cine o sa invete sau o sa-si perfectioneze o limba straina? Am eu niste banuieli ca  nomadul dintre noi doi, ala care traieste tot timpul in provizorat. Doar ca nomadul, contrar hormonilor, duce dor de duca, nu de cuib.

Stii ca ai ajuns acasa cand nu te asteapta nimeni la aeroport

Cand s-a insurat fratele meu si s-a mutat, camera lui a devenit dormitorul meu. De atunci inainte de trezire trebuie sa trec printr-o camera necunoscuta. Intr-o noapte in care ma visam intr-un pat de hotel, am incercat sa ma incovrigesc insistent si frustrant, pana am deschis ochii si m-am vazut dand cu capul de noptiera.
Fruntea lovind lemnul o simt de fiecare data cand sunt cu el - aceeasi incercare repetata si nereusita, senzatia de spre nicaieri; de pe loc dar nu linistita, ci alergand in gol.

Sau ma rog, asta am simtit cam jumatate de an. Acum in a 8a luna parca lucrurile s-au mai asezat si nu pentru ca as fi deschis ochii si m-as fi vazut unde sunt. Spontan, as zice.

ne-acasa

Sunt frustrata, extrem de si nu-mi trece. Cx. a devenit a doua casa (am observat cand le-am povestit unor prieteni ca m-am dus de la aeroport direct acasa, iar aeroportul era Portela, nu Barajas), adica incep sa ma scoata din minti intoarcerile acolo; dar mi-au redevenit suportabile cele la Madrid.
Pana sa plec din tara de trista amintire, oriunde ma duceam gandeam "aici m-as muta, aici parca nu, ia sa vad ce preturi au apartamentele...". De cand sunt multumita de orasul in care stau, cand plec in vacante imi spun "aici m-as intoarce, de asta m-as lipsi..."

Prietenul basc E. e aproape muritor de foame, a studiat fara graba artele (cam 7 ani) si-a calatorit in regim backpacker amanuntit, fara sa sara niciun orasel care-i iesea in cale. De doi ani e cu o poloneza traitoare la ea acasa. El traitor un pic la Londra, acum un pic in New Mexico, proiecte de arta, ma-ntelegi. Bine, am vazut in ce hostaluri statea la Madrid (nu ca eu n-as fi stat la inceputul emigrarii in unul - mai curatel) si stiu ce manca (halvita adusa de mine din balcani), dar isi facea planuri ciudate pe care si le indeplinea. Optimismul asta tembel ma scotea din sarite cand eram in bucale si-i spuneam ca nu stie pe ce lume traieste. Imi amintesc de el cand imi fac calculele: cat se duce pe avionul spre Lisabona (in bani si in timp), cat imi ramane pt vacanta de iarna care are toate sansele sa fie ca celelalte, de cate ori nu ies in Madrid ca sa pot iesi in alta parte. Il invidiez ca poate, stiu ca n-as face ca el, dar macar mi se face jena sa ma plang.

(Sa nu uitam ca pasaportul lui e spaniol, nu romanesc. In momentul asta as zice merci si de unul romanesc.)

Stau in vis ca-ntr-o vitrina*

In ultima vreme locuiesc intre cele doua casti ale mp3ului. Stau cu ochii inchisi si ma deconectez de vocea care anunta statiile, de calatorii care ma ating pe genunchi cand se aseaza, de tot ce mi se intampla intre doua sfarsituri de saptamana.
In urma cu doua luni jumatate ma intorceam prima data din Lisabona. Ieri pe vremea asta ma imbarcam inca o data in avionul catre Madrid. Ma feresc sa intru in baia in care a ramas parfumul lui saptamana trecuta; evit sa-mi vad in oglinda bronzul nou de Meco.
Madridul mi-a devenit insuportabil, aglomerat, departe de orice, suprasolicitant; m-as putea muta acum in monotonia unei melodii ca intr-o uitare. Pentru ca nu mi se da voie sa uit, nici sa tac uneori, cred ca trebuie sa tac de tot, altfel mi se cer explicatii, de ce spui asta, ce vrei sa zici cu asta, n-ai sa-mi spui de ce? Mai e de lucrat, inca sunt multe de sters, dar vad ca nu mai tresar cand apare ceva cunoscut, acum stiu sa inchid ochii in sinea mea, sa-mi pun castile (tot in sinea mea) si sa nu-mi feresc picioarele cand sunt atinsa din mers.

*Andries

La Copenhaga e cald; slabuta consolare cand nu mai am chef de fugit.
Ma plimb bezmetica prin casa acum ca nu am niciun rost daca nu mai calc pietrele Lisabonei si nici nu-mi mai urc talpile pe picioarele lui.

Lisabona in picioarele goale

La cererea publicului, poze (prima e din Sintra, restul din Lisabona):

"Suntem mediteraneeni prin cultura, dar suntem in realitate mult mai legati de Atlantic".

Oho, nici vorba, nu esti mediteranean, nu d-ala de care am aflat eu "the hard way". Dac-ai fi fost, mi-as fi luat de mult sandalele si harta din geanta ta si mi-as fi vazut de drum. Singura intrebare personala ("cati prieteni spanioli ai?") a fost demonstrativa, nu cu adevarat personala. 

As vrea sa nu se reia discutia despre prieteni, pot oricand izbucni. Am crezut pana acum ca e vina mea, imi vedeam fost colega de apartament perfect integrata. O intrebare despre iubiti doar m-ar scoate din sarite, dar una despre prietenii spanioli pe care (nu-)i am n-as putea sa duc. 

A rezumat: "sunt deschisi pana la un punct, ies cu tine, dar nu te prezinta prietenilor". Mda, asa e, observam asta des, dar nu-i dadeam importanta. Ma deranja la N. (raspunsul meu a fost ca am 3 prieteni spanioli, dintre care 2 dinainte de a veni, N. e a 3a). N. le-a adus parintilor mei dulciuri din Toledo, mi-a dat intotdeauna sfaturi, am fost prima la serviciu in fata careia si-a facut coming-out-ul (pentru ca prietena ei era geloasa pe mine si a trebuit sa ma lamureasca), mi-a povestit cum incearca sa ramana gravide. Eu n-as fi zis asta decat unui prieten apropiat, dar da, l-as fi inclus macar o data in grupul de iesit la o bere.

Dar daca vorbesc desrpe asta de suficiente ori, dac-o intorc pe toate partile, daca gasesc pe cine sa dau vina (si nu pe mine), poate reusesc sa ma desensibilizez, sa nu mai izbucnesc. De cate ori inseamna "de suficiente ori"?

Acum am miros de portughez in par si palme si o saudade de n-o pot duce, fir`ar. Un fado vesel s-ascultam, zic.