ne-acasa

Sunt frustrata, extrem de si nu-mi trece. Cx. a devenit a doua casa (am observat cand le-am povestit unor prieteni ca m-am dus de la aeroport direct acasa, iar aeroportul era Portela, nu Barajas), adica incep sa ma scoata din minti intoarcerile acolo; dar mi-au redevenit suportabile cele la Madrid.
Pana sa plec din tara de trista amintire, oriunde ma duceam gandeam "aici m-as muta, aici parca nu, ia sa vad ce preturi au apartamentele...". De cand sunt multumita de orasul in care stau, cand plec in vacante imi spun "aici m-as intoarce, de asta m-as lipsi..."

Prietenul basc E. e aproape muritor de foame, a studiat fara graba artele (cam 7 ani) si-a calatorit in regim backpacker amanuntit, fara sa sara niciun orasel care-i iesea in cale. De doi ani e cu o poloneza traitoare la ea acasa. El traitor un pic la Londra, acum un pic in New Mexico, proiecte de arta, ma-ntelegi. Bine, am vazut in ce hostaluri statea la Madrid (nu ca eu n-as fi stat la inceputul emigrarii in unul - mai curatel) si stiu ce manca (halvita adusa de mine din balcani), dar isi facea planuri ciudate pe care si le indeplinea. Optimismul asta tembel ma scotea din sarite cand eram in bucale si-i spuneam ca nu stie pe ce lume traieste. Imi amintesc de el cand imi fac calculele: cat se duce pe avionul spre Lisabona (in bani si in timp), cat imi ramane pt vacanta de iarna care are toate sansele sa fie ca celelalte, de cate ori nu ies in Madrid ca sa pot iesi in alta parte. Il invidiez ca poate, stiu ca n-as face ca el, dar macar mi se face jena sa ma plang.

(Sa nu uitam ca pasaportul lui e spaniol, nu romanesc. In momentul asta as zice merci si de unul romanesc.)