8 km

... si endorfine pentru toata saptamana.
Stiu ca nu-s folositoare cursele lungi tendoanelor si nici ficatului, dar distanta e cea care ma motiveaza, care ma scoate din casa, iar satisfactia imi tine loc de odihna.
Suspectam un supraantrenament zilele trecute cand ajungeam cu greu la 4-5 km si-mi era lene pana si sa ma gandeasc la cursa de 6,4 km pe care o faceam macar o data pe saptamana de o luna incoace; azi m-am antrenat dincolo de oboseala, din aceeasi curiozitate care m-a facut sa-mi cresc distantele - "sa vad daca pot".
Nu va imaginati viteza, e ultimul lucru la care ma gandesc cand ies din casa; cu 8 km alergati si 4 mersi dupa, am stat pe pista vreo ora si 50 min. Alerg mai bine fara muzica sau cu chill out, mai ales ultimele ture cand n-am nevoie de motivatie, cand nu vreau sa trag tare, ci doar sa termin, cand ma gandesc ca asta e ritmul la care trebuie sa traiesc.

Azi noapte am visat ca am o boala de ficat, un lob facut terci; singura mea grija era cum o sa mai alerg. Tot la asta ma gandesc in viata reala cand refuz sa ies in oras pana tarziu sau cand imi fac planuri de vacanta. Pare o adictie in toata regula, sunt extrem de nervoasa daca nu reusesc sa alerg mai multe zile la rand si ma cert cu oricine petrec prea mult timp in afara pistei. Pana la urma n-am niciun obiectiv, nici un termen limita, nu stiu de ce ma antrenez de parca lumea s-ar termina maine si m-ar prinde nepregatita. Iar cand prietenii de departe ma intreaba ce mai fac, cum imi merge, le zic ca alerg; orice altceva mi se pare lipsit de importanta.

Ar fi momentul unor antrenamente scurte si intense care sa-mi lase timp de socializare, sa nu ma epuizeze pe termen lung si sa nu-mi ocupe cu totul (incalzire, cursa, racire, stretching, dus, uscat pe cap) mai mult de 2 ore.