(Valencia)

Unul era din Venezuela, celalalt din Canada; nordamericanul credea - si eu la fel - ca suntem "free spirits" pentru ca nu voiam sa ne intoarceam si inca nu ne atasasem de tara adoptiva; lipsa planurilor de viitor era cel mai bun argument.
Acum stiu ca am aici o posibila casa; presupun ca exista undeva una care sa mi se potriveasca chiar mai bine ca M., dar deocamdata n-o caut; am oprit mutarile, ma ocup doar cu turismul. In tara natala nu ma mai intorc nici in cosmaruri; azi a fost prima oara dupa mai bine de un an cand m-am gandit serios c-as putea sa fac o vizita scurta in orasul familiei pentru ca lucrurile nu sunt cum le-am lasat si a trebuit sa vina ai mei in vacanta aici ca s-o aflu. Gandul asta mi-a dat ore bune de angoase si dureri de burta.
Daca as putea, mi-as scuza lipsa. Dar nu stiu s-o spun in romana, doar in noua limba imi pot exprima afectiunea pentru ca doar in ea am invatat-o si am exersat-o. Abia dupa ce mi-am internat mama aici am fost in stare s-o imbratisez, fara sa stiu insa ce sa-i zic. Iar azi am fost multumita de zidul ce despartea cele doua peroane de metrou ca sa nu ma balbai in fata fratelui meu incercand sa-i traduc in romana ce simt.

Dar maine, dupa o siesta prelungita, o sa cred iarasi ca fiecare traieste pentru el si ca d-asta nu vreau copii; si-o sa le fiu recunoscatoare alor mei pentru cate imi ascund; si-o sa-mi repet promisiunea de a nu le spune nimic, nimic, de a veni aici si a spune tot, tot.