In 2004 m-am mutat singura. Am amenajat cu ai mei, am proiectat noi mobilele, tata a pus parchetul ales de mine, totul e al nostru si numai al nostru, pana si plantele sunt puse de noi sau mostenite de la bunica odata cu apartamentul. Desi acum am amintiri placute si cateodata ma gandesc ca sunt acolo ca sa adorm linistita, ma stresa teribil zgomotul strazii, dormeam prost si aveam des angoase (in stagiile dure - onco pediatrica, neonato). Imi placea sa-mi chem prietenii si sa ma duc la cei care se mutasera singuri sau in cuplu. Cu toate astea, cand ai mei plecau in concediu si mergeam sa le ud florile, ramaneam peste noapte acolo. Coltul de balcon acoperit cu iedera (care noaptea prindea viata si nu ma lasa sa dorm) ma seda ziua.
Niciuna din camerele de hotel in care ma vad inainte de trezire nu ma nelinisteste. Imi place sa calatoresc, nu ma simt pierduta (spre deosebire de tiz care dispera daca ne certam intr-o tara straina si se poarta ca un copil pierdut intr-un supermarket), mi s-a intamplat sa ma simt ca acasa, sa recunosc strazi, sine de tramvai, interioare de biserici protestante si cladiri in Stockholm, fara sa le fi vazut vreodata.
D-asta ma uimeste persistenta casei si familiei dinainte de 1997. In vise nimic nu s-a schimbat de la 18 ani. In urma cu cateva zile eram iarasi in camera cu iedera, dar pe geam se zarea, in sfarsit!!, blocul pe care il vad acum cand scriu din Madrid.
