Prietena M. e psiholoaga si lucreaza cu discapacitati; adica vede cazuri triste si cazuri sinistre.
Intr-una din noptile in care refuzam sa ma culc ca sa nu visez pacienti, o intreb cum se detaseaza de ce vede zi de zi. Imi raspunde: "ma gandesc ca ce-i la serviciu ramane la serviciu, nu sunt problemele mele, nu le iau acasa. Sigur, am si cazuri care ma afecteaza pentru ca ori imi amintesc de mine sau de ai mei, ori sunt intr-adevar socante. Ca de exemplu:..." Si incepe sa-mi povesteasca orori, eu tac, iar ea continua sa povesteasca, sa povesteasca, sa povesteasca... Ce ti-e si cu detasarea asta!

Maine o sa vad o studenta la medicina de 20 de ani, probabil italianca (sper totusi sa fie bastinasa, sa aiba pe cineva aproape cand o s-o trazneasca vestea). Miroase a scleroza multipla si nu stiu ce m-ar mai putea face sa dorm acum, de ieri intorc cazul pe toate partile.