Rezulta ca:

Prietena D., care s-a straduit trei ani sa ajunga la Paris din diverse colturi ale Frantei, dupa un an nu stie cum sa plece mai repede. Si desi era mereu nervos-optimista, acum e deprimata si nehotarata. E medic specialist , vrea cetatenia ca sa-si aduca parintii la tratament si e preocupata de sarcina la peste 35 de ani (inca nu-i are). Era genul care nu se plangea de nimic si cauta mereu solutii. Nu mi-a venit sa cred c-o gasesc asa, nu disimula nici in romana, nici in franceza. 

Prietenei M viata in comuna la o ora de Paris in care s-a mutat i se pare insuficienta. Au o casa mare, gradina micuta, copiii cred firesc sau mai ceva (sunt peste graficele de neuro pe care le-am invatat, dar din asa mama desteapta ce era sa iasa?), m-am simtit extraordinar la ei, dar eu sunt disperata dupa un colt de iarba, o margine de oras, asa ca nu se pune. Stiu ce probleme are, dar pare ca nu se frustreaza. 

Si desi sunt prietenii mei si stiu ce am pe suflet si pe tiz il cunosteau doar de cateva ore, au tinut cu el pana la capat. Ii gaseau motive sa-i scuze inertia, ma trimiteau la Lisabona pe care n-o cunosc si la facut copii. 

O jale la intoarcere ceva de speriat. Oriunde m-as intoarce.