Vizita in Franta  (din ianuarie) a fost un reality check brutal; o surpriza - neplacuta - sa aflu ca pot sa fiintez langa prieteni, nu legata de ei. Am crescut cu M, am trecut toate puntile varstei impreuna - copilarie, adolescenta, varsta adulta - ne-am regasit jurnalele comune in Bucuresti cand era gravida cu al treilea copil. N-am indraznit sa le citesc, nu ma grabesc sa dau ochii cu mine si sa confirm ca "oamenii sunt tot mai mult aceiasi".
In ziua in care am implinit 35 de ani am hotarat ca drumul meu trebuie sa fie altul si ca modelele cretine mostenite in tara de nenumit trebuie schimbate; si ca pana la urma, vorba lui Robert Moss, viata e cea pe care ti-o povestesti.
Amanarile au devenit certitudine. Tot ce-am dorit sa-i povestesc celei mai bune si vechi prietene a ramas exclusiv al meu, desi am evitat sa iau decizii inainte de a vorbi cu ea. Varsta adulta es una puta mierda in care te descurci, surprinzator, singur, indiferent de cate mesaje de incurajare vin sau lipsesc.

Cu prietena S (eram un grup de 3 - M, S si eu) am vorbit sambata trecuta aproape 4 ore; sta in Moscova pentru ca instinctul a trimis-o acolo. Inainte de pleca a vazut incheindu-se capitole vechi de 15 ani. Din ce-mi aminteam despre ea, sfarsitul adolescentei imi era cel mai clar si acum am aflat ce s-a intamplat cu el.

Despre mine? Numai de bine. Noua mea viata? Un cadril de mucava, vorba cantecului. Ahhh, dar cat imi place! Dileme am doar in vise (si visez mult de cand cu reiki), in afara lor accept haosul meu si al altora cu seninatate si mult alcool. Nimic, dar nimic nu e cum ar trebui sa fie, insa cum ziceau aia mai destepti ca mine, viata e cea pe care alegi s-o povestesti.