Duminica o sa ajung in sfarsit in vizita in buc; in sfarsit in vizita, nu in sfarsit in bucale. Ma angoaseaza mai putin vremea proasta din Praga escalei si gandul ca s-ar putea sa nu ajung la timp la dus - sau mai rau, la intors - decat gandul unei saptamani in b.
Cred ca-mi cumparasem deja biletul cand citeam "Acaso irreparable" de Benedetti. Si intelegeam cum tipul se simtea acasa in hotelul unui aeroport si cum toate celelalte incepeau sa i se stearga incet din minte. Si cat de firesc ii era sa traiasca intr-o escala.

Traumatologul care aproape imi reproseaza ca nu vorbesc despre tara de nenumit vrea sa-i aduc in garda din 1 ianuarie mezeluri traditionale. Ce sa fie? Un salam de vara puturos? Sau un parizer?

Intrebari puse de cine se nimereste; n-am prieteni aici, am cativa colegi apropiati mai descuiati cu care vorbesc (un pic) mai deschis. Intrebarile insirate mai jos de obicei sunt puse de altii, fie colegi de aceeasi varsta, fie specialisti, profi, tutori cu care n-am nimic in comun:
- Ai iubit? (De ce nu?)
- Ai iubit spaniol?
- De ce nu mananci carne?
- Dar peste mananci?
- Ce mananci toata ziua?
- De ce ti-ai pus atata salata?
- De ce te trezesti devreme?
- De ce nu vorbesti?
- Familia ta e vegetariana?
- Si ce mananci cand iesi in oras?
- De ce nu mananci paine?
- Cu cine calatoresti?
- Singuraaaa?? Ai pe cineva acolo?
- De obicei calatoresti singura?
- De ce ai venit in Spania? Ai pe cineva aici?

N-am mai multa imaginatie decat astia care imi pun aceleasi intrebari de zeci de ori, asa ca mai mult de 2 raspunsuri nu stiu sa dau:
- Pentru c-asa vreau eu!
- Alta treaba n-ai?
Variante politicoase n-am gasit, dar am putut sa fiu si mai mitocana de atat: "Crede-ma ca nu ai vrea sa auzi ce am de zis!" dupa care pana si cei care gandeau ca nu vorbesc din timiditate au inteles ca uneori tac ostentativ.

(In lumea de) dincolo nu se uita nimeni in farfuria mea (doar prietena A. cu care vorbeam toata ziua despre mancare), nici mama nu m-a intrebat de ce am ales asa, nici rudele multe care s-au prins la o petrecere in familie, nici gazdele din Cluj care mi-au adus imediat niste varza cu mere grozava, nici sefa cu care faceam garzi. De barbati ma-ntreaba doar prietena maica-mii, dar o las in pace pentru ca stiu ca vrea nepoti si fiica-sa nu are o relatie stabila, o matusa in schimb imi ureaza la fiecare aniversare un baiat bun (saru`mana), iar o alta matusa imi face cadou lenjerie misto :) Ai mei nu m-au intrebat niciodata cu cine calatoresc, cred ca le e evident si uneori s-ar putea sa prefere sa nu stie :D

S-a inventat o tara in care sa fii lasat in pace? Ce limba vorbesc si cum sunt salariile?

Cand stateam singura nu-mi dadeam seama ce era cu mine, vedeam in oglinda trasaturile mamei, pana si obosita semanam cu ea, cu orice machiaj (ea fara) si orice lungime de par (ea, scurt) eram leita.
Firea, abia acum imi dau seama, e toata de la taica-meu, nu-i lipseste nimic, fir`ar; am remarcat in urma cu putine luni, de cand sunt obligata sa functionez in grup il vad pe tata pe care doar in grup l-am cunoscut. Anul trecut ieseam cu colegii si ma intorceam linistita acasa (uite ca-mi amintesc ca intratul in casa era partea cea mai relaxanta si o puneam aiurea pe seama criminalitatii inalte din cartier), acum pentru putini colegi ies, extrem de putini, prefer sa ies singura ca sa-mi vad de ale mele; acum raman in camera cand vin altii in vizita pt ca oricum sunt prietenii lor, conationalii lor, ce treaba am io cu ei? Acum nu raspund la telefon decat daca am impresia ca e mama (si asta distanta n-o poate anula), ma abtin de la mancarea facuta in comun ca s-o las fetelor, nu mai am rabdare sa ma uit la filme sau imi ia o zi intreaga sa vad 2 ore amarate, slava domnului ca macar citesc compensator. Acum refuz orice propunere si niciodata n-am una mai buna sau mai rea, ma coiesc un veac pana ma decid apoi ma razgandesc cand deja m-am apucat...
Probabil ca trebuie sa zic si ceva de bine. Data viitoare.

In ideea ca "nu stii sa pretuiesti ce ai pana nu ramai fara", imi e pofta in ordinea importantei de:
- iaurt adevarat, sana, kefir, smantana fermentata ... A durat mult pana am indraznit sa intru in zona africana din Lavapiés, ca sa fiu sincera am ajuns din intamplare cand eram chiauna de somn dupa garda si nu stiam pe unde ma ratacesc; magazinul senegalez mi-a schimbat viata in bine. Din pacate au un singur fel de lapte acru.
- varza calita - d-asta am mancat o singura data in Sp in urma cu 2 luni, intr-un supermarket care-mi amintea de cel din cartierul bucurestean in care locuiam si pe care din cauza asta il evit.
- souffleurile mamei, ca tot ma intreba ce vreau sa-mi gateasca cand oi ajunge acolo de sarbatori si nu-mi venea nimic in cap. D-asta am facut azi (din dovleac), gretos cum de mult n-am mai gatit, dar colegei de apartament K. i-a placut, a mancat jumate; ciudate gusturi au peruanii astia.

Presupun ca e cum e cu barbaţii - nu iţi e indiferent atâta timp cât ii dai bună ziua printre dinti. Dar sa nu ne mintim, faţa neutra e doar faţă, ţi-o pui şi ţi-o dai jos după plac, nu inseamnă că nu-ţi mai pasă.
Ca sa nu mai am nimic de-a face cu ea, trebuie sa-mi treaca sila. "Sa-mi treaca" - de parca ar avea vointa proprie. Sa ma lase rece.

(Nu stiu cum gasesc doar expresii care ma exclud)

Sa nu-mi mai pese, sa nu ma mai enervez. As zice si "sa nu-mi dea motive de mandrie", dar mi-e clar de mult ca nu ma pot impauna cu meritele unora cu care impart cetatenia.

Asa ca azi am facut pe indiferenta si m-am abtinut de la a pune un video de protest in facebook. Ahhhh cum imi ardeau degetele intre doua tururi de scrutin si doua pahare de tuica, cu putine zile inainte de a serba 20 de ani de la marea teapa!

(scriam in aprilie dincolo)

- mainile calde si neutre ale lui P. care-mi cereau mari eforturi ca sa nu mi-l amintesc pe tata; si multe, multe alte perechi de maini cu aceeasi atingere uniforma pe spate, de credeam ca toate or sa mi se para la fel
- mainile calde si protectoare ale colegului R. - pe brate cand mi-era frig, pe ceafa cand ma alinta
- cele jucause trecute rapid peste umar sau cot ale colegului sovin R.
- cele adictive ale sarbului cu atingerea moderata in care nu ma puteam increde
- cele autoritare ale lui O. care m-au facut sa le cred pt o scurta perioada singurele posibile
- cele fratesti ale fostului coleg de apartament R. care cersea masaj
- cele usoare ale "sefului" R. care ma mangaiau pe crestet cand faceam vreo gafa in garzi si carora le mai duc si acum dorul
- si bineinteles cele de azi dimineata care m-au prins fara ezitare, fara sa schimbe priza cand le-am refuzat cu jumatate de gura si care inca imi mai dau fiori

Mi-e teama ca m-am obisnuit sa fug sau ca-s facuta sa fug si altfel nu pot. Cand eram studenta evitam sa ma vad rezidenta; se schimbau materia de examen, data si locurile, colegii se enervau, dar pe mine ma durea la basca pentru ca voiam sa plec; traiam ca sa plec si ii obligam si pe ai mei la asta. Dar n-am plecat asa pur si simplu, fara sa controlez gazul, robinetele si daca am inchis usa. Noooo, m-am incapatanat sa "las lucrurile in ordine" - sa dau mizeria aia de rezidentiat si sa iau o specialitate care sa-mi placa.
Dupa care am scuipat in urma si-am plecat. Cu un loc sigur la care sa ma intorc in caz ca. Anul asta n-am mai trimis actele pentru prelungirea rezidentiatului, e un loc de pediatrie caldut in bucale, daca vrea cineva...

Aici in tarile calde am schimbat si specialitatea. Experienta bucuresteana m-a ajutat sa stiu ce vreau, n-au fost 3 ani pierduti. Poate nici anii astia la care m-am injugat in Spania n-or sa fie degeaba. La fel ca-n ultimele luni de facultate, vad peste tot semne de plecare :) Nu ascult discutiile despre posturile de specialisti, nu cunosc nicio clinica privata, ma intereseaza doar sa supravietuiesc si sa pun bani de-o parte pentru un alt nou inceput. Si nu stiu de ce ma coiesc atat, aici n-am nici macar ce aveam in tara aia de circ - nici prieteni, nici familie, nici casa; poate ca lipsa scarbei si comfortul pe care il simt in noua limba fac diferenta; ah, si Madriiiiidul!

Psihologul de la transplant cardiac a fost indiscret pana la vulgaritate. "Cand un vis se implineste, ramane un gol emotional". bleah

Iubesc Madridul in felul meu asocial. Cum barurile de tapas nu ma atrag, iar in cluburi mi-am zis ca nu mai intru pana la aplicarea reala a legii antitabac, de restul ma bucur ziua, cu prieteni vechi sau cel mai des singura. Pentru ca-s tot aia de cand am plecat din tara de nenumit, romani sau spanioli - aceiasi. M-am obisnuit sa fiu singura, imi e firesc sa fiu singura, ma plictiseste ingrozitor vorbaria altora, fac eforturi teribile la mesele oficiale sa nu ma deconectez - si nu din cauza limbii.
Iesitul ideal e o carte buna intr-o cafenea cu muzica neutra, fara versuri. Coloana sonora a orasului o port in mobil - trance, lounge sau ce electronica mai gasesc prin casa, mult mai potrivit ar fi niste jazz sau swing, poate fac rost.
Le vegetarianul care mi-a dat card de fidelitate ajung rar si doar 2 barbati am dus acolo; chelnerul s-a obisnuit cu aparitia mea solitara si a inteles singur cand m-am mutat din zona.
Macar o data pe saptamana trebuie sa revin in buricul pamantului si nu neaparat pentru kedra-de-raib dintr-un magazin senegalez, nici pentru biblioteca, ci pentru a-mi aranja depresiile si nevrozele in rafturi, pentru a incuia sertare de nemultumiri si a ma trezi din nou si a o lua de la capat - inceputul meu a fost in Lavapiés, nu in Sol unde m-am cazat primele doua dati si am descoperit Barrio de las Letras, nici in La Latina unde am stat cand am dat examenul intre speranta si teama. Pana nu mi-am desfacut valiza de imigrant n-am fost decat turista pentru ca mi-a fost groaza ca n-am sa reusesc sa ma mut. Chirii, facturi si acte am inceput sa am abia in Lavapiés; cadou de Craciun mi-am cumparat din Chueca; sarbatorile le-am petrecut intr-o cafenea din Plaza de España; la fel si ultima pasa proasta - devorand un volum de poezie italiana.

Abia de cand scriu pe blogul asta, o fi pentru ca nu-l stie aproape nimeni, am inceput sa fiu sincera cu mine, sa recunosc ca mi se pare o pierdere de vreme si energie iesitul cu colegii, prefer sa tac, sa citesc, sa mananc din placerea de a vedea farfuria si ambientul, nu pentru a umple matul.

(poza furata de pe http://www.minube.com/fotos/rincon/2729/17832#pic)

Huo, ma!

A aparut un articol in el mundo despre niste tigani romani care traiesc in cocioabe la marginea Madridului. Si cum unul dintre comentarii spunea c-ar trebui sa fie expulzati imigrantii ilegali si sa intre doar cei cu viza, m-am trezit sa comentez ca-s rezidenti comunitari care n-au nevoie de viza de vreo 3 ani. Comentariul cred c-a aparut o perioada (#25) - cred, zic, pentru ca mi-a raspunsul unul - dar acum nici urma de el, sa ma pupe elmundo.
Huo, ma!