De sezon

Partea grea la Craciunul petrecut de unul singur e sa explici ca e alegerea ta. Si ca important e sa te simti bine, nu sa-l petreci dupa un model dat.

Ma enerveaza rau, dar rau de tot, aia care se fac vegetarieni pentru ca "e mai sanatos".

Interviu:
- In principiu contractul tau e pe perioada nedeterminata, dar depinde de contractul nostru cu ministerul local; asta e tare vechi si se reinnoieste la fiecare 4 ani. Daca la un moment dat statul decide sa nu mai semneze, locul tau de munca dispare. Dar sunt sigura ca asta n-o sa se intample. Oricum mai dureaza un an pana expira, poti sa stai linistita.

Dupa ce batem palma si imi dau demisia de la vechiul loc de munca:
- Nu se semneaza contracte de perioada nedeterminata de la bun inceput, ci trebuie cateva provizorii pana implinesti 2 ani cu noi, abia apoi ti se face unul pe timp nelimitat. Pot sa-ti fac de 6 luni, de un an sau de 3 luni, dar 3 luni mi se par prea putine, asa ca-ti fac de 6.

La resurse umane:
- Stii ca ti se termina contractul cand se termina al nostru cu ministerul, nu?
- Da, dar ala se termina peste un an, iar al meu peste 6 luni.
- Nu, ambele se termina pe 28 februarie 2015.

Am impresia ca undeva pe parcurs am fost luata de proasta.

Intru in randul lumii, vai mie!
Vineri mi-am semnat demisia (a doua in lunga mea cariera), am scormonit prin amintirile din Institutul Cervantes si n-a fost chip sa scot vreun tipar, asa ca m-am apucat sa traduc cu grija si pe sarite o cerere oarecare din romana. "Subsemnata (¿¿eh??) N N, cu buletinul Y, domiciliata in... (ii pasa cuiva? ma bine sar peste) va pupa din mers" I-am multumit nesimtitei aleia de la personal care mi-a mancat zilele in 2012 si-am scuipat in urma.

Maine, si Dios quiere, semnez cu un spital catolic, aaaahhh :) M-asteapta un job ca la carte: 40 de ore pe saptamana, nu 28, orar de dimineata, nu de la 3, purtat halat si ecuson, vazut pacienti internati, facut recuperare, nu balarii conexe. Cel mai probabil o sa am un sef medic, dar n-o sa am biroul meu personal sa-mi dau pantofii jos si sa stau turceste pe scaun, ca acum. Cu alte cuvinte o sa fie fix pe dos din toate punctele de vedere.

Imi dau o luna jumatate ca sa ii conving si p-astia ca n-am nevoie de halat.

Speranta are noua vieti

... si tot de atatea ori poate sa moara.

Fac tot posibilul sa nu ma sperii de ce intuitie buna am, o ascult oricand, ma amuz in metrou incercand sa ghicesc (si nimerind) la ce statie coboara vreunul ca sa ma pot aseza pe locul lui.
Cum sunt anxioasa, nesigura pe mine si paranoica, de multe ori ma intreb daca nu cumva din cauza mea mi se intampla ce mi se intampla. Citisem un articol scurt (care promitea sa continue in numerele viitoare ale unei reviste "alternative") despre cum sa-ti observi emotiile detasat; bineinteles ca nu-mi amintesc nici numele autorului, nici unde dadea cursuri de meditatie, am ramas doar cu ideea ca se poate, dar nu stiu cum sa deosebesc ce intuiesc de ce ma tem.
Partea proasta e ca acum sufar ca un caine din orice prostie.

Daca esti neica nimeni, cetatean spaniol, si da boala peste tine in Sudaca, te intorci intr-o urna, pentru ca statul spune ca n-are bani sa te aduca acasa intr-un avion cu suport vital.
Daca esti in afara Spaniei de mai mult de 3 luni, pierzi dreptul la asistenta medicala acasa, ceea ce intr-un fel e ok, pt ca nu platesti impozite (sanatatea aici e finantata si din impozite indirecte, nu doar din cel pe venit, asa ca africanul ajuns cu barca isi plateste dreptul la un termometru si o vorba buna cand isi cumpara un sandwich cu TVA, dar doar teoretic).
Oh, dar daca esti popa, stai de douaj de ani in Africa si vrei sa mori de ebola la tine acasa, te aduce guvernul ultracatolic imediat, redeschide spitalul de boli tropicale pe care guvernul local il transforma in spital de cronici si iti trimite cadre medicale care-au vazut filmul ala cu Morgan Freeman. Cand o infirmiera se contagiaza, dau vina pe ea, ii izoleaza familia si cativa colegi si ii omoara cainele pentru ca, nu-i asa, expertii celulei de criza stiu mai bine ca prostovanii aia care stau in mijlocul epidemiei africane, ca un caine poate fi sursa de contagiere.

Poate nu e buna scuza pe care o asistenta sociala incearca sa mi-o gaseasca, anume ca din cauza accentului si a intonatiei nu par compasiva. Adevarul e c-as schimba maine meseria daca as sti cu ce.
Vineri am gasit reclamatia unui pacient (pusa dupa primirea rezultatului, nu la iesirea din cabinet), spunea c-am fost brusca si ca in meseria asta e nevoie de mai multa "umanitate". Nu-mi aduc aminte sa fi avut vreo problema cu el. Maine ii dau reclamatia sefei sa-i raspunda.
Deci da.

An de an din 2008 maica-mea ma anunta (sau ma ameninta) ca e ultima oara cand vin. In ultimii 2 ani am incercat sa am mai multa rabdare cu ei, sa nu spun chiar tot ce gandesc, ba chiar sa gandesc mai pasnic ca sa nu izbucnesc. Credeam ca am reusit sa ma port un picut mai bine, dar se vede treaba ca prea tarziu. Anul asta lucrurile au mers si mai departe, taica-miu mi-a spus azi ca au vrut sa schimbe biletele de avion si sa se intoarca mai devreme pentru ca au impresia ca ma deranjeaza.
Ieri m-am rastit la el dintr-o tampenie, recunosc. Mi-au cerut niste explicatii banale si mi-a sarit tandara. Nu, nu mi-am cerut scuze, n-am facut-o cred niciodata. Maica-mea a plans, a facut amenintarea anuala, iar eu m-am facut ca ploua. Stiind ca dintre ei doi ea e cea exagerata sau teatrala (e mai degraba sincera in disperarea ei decat manipulatoare), am intrebat-o care e faza cu biletele. Si inca o data am dat peste adevarurile alea vechi si putrezite cu care m-a crescut:
- n-au schimbat biletele pentru ca ce ar spune lumea daca s-ar intoarce mai devreme acasa, "lumea" incluzandu-l si pe frati-miu (ha???). Pe taica-miu cred (sper) ca il doare la basca.
- trebuie sa ascult si alte pareri. Drept, doar ca parerile lor au doua hibe: una, ca sunt fabulatii (unde nu stiu, inventeaza; si sunt in stare sa se si contrazica daca nu coincid), iar a doua ca nu sunt pareri, sunt ordine. Iar eu am fost toata viata o lasa si am ascultat ce mi-au zis, n-am fost in stare sa urmez sfaturile prietenilor de a spune ca ai mei si de a face ca mine. Si nici la varsta asta nu sunt in stare, asa ca fac scandal in loc sa spun "da, bine".
- maica-mea isi toarna cenusa in cap pentru orice rahat de cand ma stiu. I-am spus ca nu trebuie sa fie cineva de vina, nu cautam vinovati, lucrurile sunt asa si punct, nimeni nu trebuie sa plateasca pentru asta.
- oh, ce nenorocire sa-ti dea Dzeu ce-ai cerut, ca ea a vrut sa emigrez cand a plecat cea mai buna prietena a mea si na, poftim acum, ce greu ii e. Da, asa o fi, dar eu de la 6 ani a trebuit sa ma bucur pentru ea cand a primit viza de turist pt SUA, iar la 10 ani mi-a repetat ideea cand au emigrat profa de pian si cea de engleza si-am suferit ca un caine. Asa ca sa ma scuzati daca nu sunt impresionata.

Sunt multe chestii care ma deranjeaza la ai mei; sunt gesturi care ma scot din sarite si ajung sa ma rastesc. Dar nimic nu e suficient de grav incat sa nu vreau sa ii mai vad. Dar da, ma enerveaza rau cand mi se spune cat trebuie sa mananc sau cand isi spun unul altuia ce trebuie sa faca; nu, alea nu sunt pareri, sunt ordine, credeti-ma. La mine in casa se asteapta ca lucrurile sa fie facute dupa modelul lor si in momentul convenabil lor. Si sa fiu tot timpul multumita (n-am voie nici sa ma plang, n-am voie sa fiu nemultumita de job sau c-am fost lasata balta de unul dupa care n-am avut timp sa-mi revin).