Anul trecut de ziua mea am vrut sa-mi cumpar "Birthday stories" - povestioare de diversi autori selectionate de Murakami. Am gasit-o mult mai tarziu si bine a fost, n-ar fi putut sub nicio forma sa ma inveseleasca.
Anul asta mi-am facut cadou "Senilitate" de Italo Svevo :) Si un Hrabal al carui titlu m-a lasat rece pana azi.

In metroul din Valencia ma fixa un negru; il lasam sa ia avans de cativa pasi, ma uitam in alta parte, ma incruntam si injuram in gand. M-a intrebat in engleza daca sunt studenta la medicina. I-am raspuns ca nu; nu m-a crezut si a insistat cu asta. I-am zis ca are partial dreptate, ca-s medic, ca nu mai sunt studenta. "Aha, deci am am vazut bine", "Ce?", "Ca ai putere de vindecare si empatie". M-am indoit de ras; as fi vrut putere de vindecare pentru mine si ai mei; iar empatia era o ironie criminala, pe vremea aia faceam garzi de urgente si ma scoteau din sarite toti tembelii care veneau aiurea noaptea la spital; cred c-aveam teancuri de plangeri in "atención al paciente".



Citesc in cafenele. Repet: citesc in cafenele. Ma duc in cafenele singura ca sa citesc. Ma mai dau si pe net uneori daca-i gratis si mobilul are suficienta baterie. Nu ma duc sa agat, chiar daca uneori ma asez cu fata spre ceilalti. Daca vreau sa nu vad nimic, stau acasa sau in vreo biblioteca.
Nu-mi place sa fiu deranjata. Nu-mi plac oamenii singuri care se baga in seama cu neinsotitii sau cu de-capul-lor. Pe o terasa de pe malul cantabric am cunoscut o doamna fermecatoare, din tata german, copilarita in Fes, traitoare in Sevilla. Am vorbit in spaniola si-n franceza, m-a invatat sa fac ceai marocan, am degustat dulciuri magrebiene, am vorbit de una, de alta, despre ea si foarte putin despre mine. Stia doar de unde am venit si nu mi-a pus intrebari, nici de ce, nici cu ce ma ocup, nici daca am familie/ prieteni aici. Mi-a dat numarul ei, dar n-am ajuns in Sevilla si oricum n-as indrazni s-o sun, era batrana ca lumea.

Intr-o cafenea din Madrid s-a asezat odata langa mine o cucoana, americana pare-mi-se. Calatoarea singura, avea copii (mari), era profa de nu stiu ce, ma intrerupea din lectura spaniola ca sa-mi vorbeasca in engleza si ma-ntreba despre mine. Ii raspundeam in putine cuvinte printre paragrafe. Si-a baut galeata de cafea repede si a plecat brusc si neasteptat (mi-am verificat geanta dup-aia). Ce m-a speriat la intalnirea asta a fost perspectiva de a ajunge si eu asa la o varsta, haladuind singura si intrand in vorba neinvitata.

In Stockholm eram entuziasmata si nevorbita. Imi placea orasul de muream si nu aveam cui sa-i zic. Australianul care ma scosese de sub podul pe care nu stiam cum sa-l trec imi facuse niscaiva conversatie (despre el, nu despre mine), dar nu fusesem in stare sa-i raspund prea multe pentru ca gandeam in continuu, si-n somn, in spaniola. Vorbeam in propozitii scurte, impiedicate, balbaite, ma frustram si ma enervam pe mine ca nu incepusem din timp din Madrid sa citesc in engleza. N-am fost in stare nici sa-i raspund la "nice to meet you", i-am mormait un "igualmente".
In penultima zi m-am dus la o cafenea italieneasca, mi-am scos cartea (pierdusem orice speranta de a vorbi cu vreun localnic) si m-am trezit cu chelnerul pe capul meu. Nu-mi plac italienii; mi se par pisalogi, prea vorbareti, prea insistenti, prea libidinosi, ingamfati; fiecare nou italian pe care il cunosc imi confirma prejudecata. Am cedat, mi-am pus semnul in carte si-am lasat-o intredeschisa. Il chema Sina si urechea mea latina nu stia daca e vreun diminutiv. Bineinteles ca mi-a pus o gramada de intrebari. Si eu, profitand de faptul ca e imigrant. Cum e suedeza? Se invata greu? (facea un master in engleza). A laudat tara ca-i civilizata si ca lucrurile merg ca unse, nu ca-n Italia sau Spania (nu mi-am scuipat in ciorba, am vorbit frumos despre gazde :D Ca-s afectuosi, ca-ti fac sederea usoara). Mi-a povestit ca sta cu unchi-su, ca nu mai vrea sa imparta casa, cati ani are, cum se zboara din sudul Europei spre Scandinavia bla bla. Si nimic din toate astea n-a fost gratis, noooo, a pus un duium de intrebari. O singura chestie nu cadra - cum de un italian se plange unui strain de tara lui. Mi-a lasat o adresa de mail care includea numele de familie. N-am intrebat nimic, am facut misto doar in gand de latinitatea lui si am cautat mai tarziu pe internet - era iranian.


Azi eram intr-o cafenea din Plaza de España - a doua mea casa (cafeneaua, nu piata). Iesisem dintr-o garda usoara, dar in care dormisem putin pentru ca jucasem ping-pong pana tarziu :) Citeam Hrabal intoarsa cu spatele la sala si cu fata spre piata. Se aseaza langa mine un individ puriu cu barba (mare minus!) Incepe tipic: cat e ceasul, "ah, e trecuta ora pe tichet?" (da, dar ca sa-l ai tre` sa cumperi ceva), de unde sunt, studiez aici... Imi povesteste c-a cunoscut 2 romani la Paris in urma cu putini ani; primul era Emil Cioran. Am cascat ochii a "Nu zau?", a completat repede ca inainte de a muri, acum vreo 3 ani (?? sau 13, tot aia). Se dusese sa-i ia un interviu si acolo l-a cunoscut si pe Eugen Ionescu (se intrece cu gluma). Cand nu-l ignoram ii raspundeam cu rasul meu cretin nervos. Mi-a zis ca-i psiholog (al doilea minus!) si m-a intrebat de ce am venit, adica de ce vreau sa ma rup din tara ailalta si ce caut.
- Multi emigreaza cautand, nu fugind.
- Da, bine, dar tu de ce ai fugit?
- De nimic, am cautat sa schimb decorul.
- Asta la nivel declarativ. Dar motivul real, intim? Uite ce carte citesti: "Anunt pentru casa in care nu mai vreau sa locuiesc"
(bai, ma lasi?)
Cand am inceput sa-i raspund rastit, mi-a arat ce citea el: "Cum sa-ti pastrezi calmul". Am revenit la rasul cretin. Am incercat sa evit toate gesturile care tradau nervozitate: jucatul cu plicul de zahar sau cu mobilul, impletitul parului, datul din picior pe sub masa.
I-am spus ca spaniolii pun intrebari indiscrete si ca se baga in viata altora. Mi-a raspuns ca e o trasatura mediteraneana (sunt pana la oua de mediterana ma-sii!). Ma felicit ca am pastrat impresiile din Stockholm pentru mine; macar atat! De fapt doar atat am pastrat pentru mine.
Pe moment ma gandeam c-o sa scriu tot aici. Acum vad ca mi s-a parut stresant, traumatic si ca nu vreau sa-mi amintesc. Au fost 2 ore, 2 cafele si 2 localuri diferite. A batut mult apa in piua cu prietenii mei si nu ma puteam gandi decat la cei din tara de nenumit, nu stiu de ce faceam abstractie de cei emigrati inaintea mea. Si cu cat ma pisa mai mult cu asta, cu atat ma simteam mai singura. Si ce-am facut? Ce-am faacuuuut?? M-a umflat plansul si m-am ridicat sa plec. A insistat sa ne mai vedem, i-am repetat ca o placa stricata sa ma lase in pace, pana m-am jenat de impartitorului-de-flyere care ne urmarea atent.