Ne-acasa

Vara pe care o simt si acum, care a dat un rost tuturor anilor care i-au urmat (singurul rost, singura motivatie), la care cu drag ma intorc cand trec poduri peste autostrazi e a lui `85. Am amintiri concrete de umplut doar cateva minute (niste poduri din Budapesta, turnul cu ceas din Praga, o vale plina de tantari, cat de amabili au fost cehii, cum ne ascundeam - eu si fratele meu - sub patura ca sa platim in campinguri pentru 2 persoane in loc de 4, un display circular din nu stiu ce oras, cred ca unul din RDG) si am senzatii de siguranta, de "totul e bine si la locul lui" de fiecare data cand inchid ochii si ascult limbi pe care nu le inteleg.

Cat mai departe, cat mai diferit.

Pana la Stockholm am avut escala in Amsterdam; primul avion a fost plin de spanioli (deja imi pareau "de-acasa") care nu intelegeau boaba din engleza stewardeselor si urcau genti si haine mari ca bagaje de mana. Am stat cu jacheta langa mine si cu geanta sub scaun pentru ca in marea migratie a tiganilor n-aveam loc sa arunc un ac. La Amsterdam ibericii s-au imprastiat prin alte zboruri si am calatorit cu blonzi poligloti, cu borsete sau valize minuscule de mana. Ascultand si neintelegand glumele in olandeza ale pilotului m-am relaxat, fara urma, fara oras de origine, fara vreo legatura intre pasaport si destinatie, gandind, citind si vorbind in lingua franca, ne-acasa, ne-musafir, nimeni, oricine. Toate erau bune si la locul lor.