Fruntea lovind lemnul o simt de fiecare data cand sunt cu el - aceeasi incercare repetata si nereusita, senzatia de spre nicaieri; de pe loc dar nu linistita, ci alergand in gol.
Sau ma rog, asta am simtit cam jumatate de an. Acum in a 8a luna parca lucrurile s-au mai asezat si nu pentru ca as fi deschis ochii si m-as fi vazut unde sunt. Spontan, as zice.
6 comentarii:
ce nu inteleg io e daca vorbesti de acasa din ro, daca vorbesti despre frate sau despre el, cel mai cel... :)
E drept ca sunt atat de obosita ca abia vad ecranul.
Casa mea e Madridul deocamdata :) Nu ma asteapta nimeni la aeroport si ma cam ia lenea sa merg cu metroul tot atat cat zbor cu avionul pana la Lisabona.
Asta mi se întâmpla si mie când plec / ma întorc (d)in vacante. Nu stiu la care "acasa" sunt. Nu dupa 8 luni, dupa 15 ani.
Stau in Madrid de 3 ani.
De 8 luni fac naveta lunar la Lisabona si primesc oaspete de acolo.
Tara ailalta al carei nume nu-l scriu pe blog nici de-a naibii e casa parintilor mei, nu a mea.
Bag de seama ca mare lucru nu se intelege din postare :))
Bine te-am gasit!:)
Mai naspa e cand "acasa", oriunde l-ai situa geografic, a devenit o notiune fara continut. Dar sunt si lucruri mai rele pe lumea asta..
Bine-ai venit! :)
Trimiteți un comentariu