Am fost un copil docil de nevoie - prea fricoasa ca sa ma revolt pe fata, prea anxioasa ca sa incalc regulile pe ascuns. Nu m-am descurcat niciodata la mintit, ma inroseam,ma balbaiam, ma uitam pe pereti, iar la poker eram prea grabita pentru o cacealma.

Am invatat in schimb sa trisez (nu la carti) - sa intorc micile fapte in favoarea mea, sa las semne pe biletelele de tras la sorti; cu cei sugestionabili, am aflat tarziu, pot sa ma descurc fara trucuri.

Minciuna insotitoare partiala imi corupe si-mi dificulteaza trisatul. Vine un moment cand nu mai stapanesc situatia si trucul risca sa se arate. Alteori ma enervez asa tare ca sunt nevoita sa trisez incat o urlu in fata ca un repros.

Pana acum n-am reusit sa nu ma simt vinovata, desi o fac spre binele meu (daca nu am eu grija de mine, atunci cine?), spre [ce cred eu ca e] binele celuilalt ori al amandurora. Alteori justific prea mult "norocul" si se vede de departe intentionalitatea.

Cand incep sa trisez (aici e problema mea) cred ca deja ne merge rau. De cateva ori am incercat sa explic si sa conving inainte de a o face, dar cand n-am reusit am facut ca mine.