Homefree

Intr-o zi o sa plec departe tare, unde maica-mea n-o sa ma poata intreba daca domnul tiz a fost insurat, ma-sa n-o sa-i puna perdele cand suntem plecati din oras, iar colegii de serviciu n-or sa fie curiosi si indiscreti. Dar cum in viata reala e imposibil sa dispar pur si simplu, o invat p-aia pe care o las in locul meu cum se porneste centrala, unde se tine cafeaua, cum sa para sociabila, cum sa zambeasca si cand scrasneste din dinti.

Ma vad din ce in ce mai antisociala. Am incercat detasarea, modelul de nimic nu e al meu; bai, dar nici al lor! Singura forma de adaptare care-mi reuseste fara eforturi e a turistului: imi pun fata tampa de "nu vorbesc limba" cand sunt intrebata (asta imi iese cel mai bine), fata inocenta cand fac ce nu trebuie, fata curioasa de "da' de ce asa si nu cum zic eu?" cand mi se dau ordine. Astea nu ma fac sa ma adaptez sau sa scap de furia acumulata, dar deocamdata ma tin pe linia de plutire. Cand s-o duce totul naibii sper sa fiu departe.