Cand m-am dus la interviul pentru serviciul nº1 am fost dispusa sa renunt la somaj ca sa lucrez pe bani putini (300 euro in minus fata de ajutor) in ceva ce-mi place, sa capat experienta, sa-mi lungesc CVul si sa evit angoasele si tampitul in casa. Ca doar asa a evoluat specia - riscandu-se spre un viitor incert, nu asigurandu-si un viitor imediat. Bun si idealismul asta, dar nu tine de foame, cu atat mai mult cu cat serviciul nº2 nu m-a platit pana acum (100 de pacienti vazuti de cand am inceput, 0 euro). Asa ca azi, cand a sunat Consejería (oh, da!) sa-mi propuna un post de medic-evaluator in program de dup-amiaza, salariul aproape dublul actualului, mi-am sunat directoarea s-o intreb daca pot lucra dimineata la serviciul nº1. Nu pot.
Imi place unde sunt acum, de la asistentul social pana la directoare sunt toti oameni faini si colaboratori (cu exceptia terapeutei de dimineata). Imi place sa vad copiii veniti la tratament, sa lucrez in echipa cu psihologi si logopezi. Imi place ca ma pot duce in sandale, cu 3 perechi de cercei si fara halat, la ora la care vreau. Dar nu pot trai cu ce-mi dau ei + o dimineata pe saptamana la particulari. Asa ca am sunat-o pe directoare a doua oara si i-am spus ce-am ales.
Coordinatoarea e plecata din tara, la sfarsitul saptamanii viitoare vor hotari daca trec la program de dimineata sau cauta pe altcineva. Imi e foarte greu sa renunt, dar alt part-time n-am gasit si mi-e teama sa mai astept, avand atatia colegi in somaj.
Bun si idealismul asta, dar pentru altii.