An de an din 2008 maica-mea ma anunta (sau ma ameninta) ca e ultima oara cand vin. In ultimii 2 ani am incercat sa am mai multa rabdare cu ei, sa nu spun chiar tot ce gandesc, ba chiar sa gandesc mai pasnic ca sa nu izbucnesc. Credeam ca am reusit sa ma port un picut mai bine, dar se vede treaba ca prea tarziu. Anul asta lucrurile au mers si mai departe, taica-miu mi-a spus azi ca au vrut sa schimbe biletele de avion si sa se intoarca mai devreme pentru ca au impresia ca ma deranjeaza.
Ieri m-am rastit la el dintr-o tampenie, recunosc. Mi-au cerut niste explicatii banale si mi-a sarit tandara. Nu, nu mi-am cerut scuze, n-am facut-o cred niciodata. Maica-mea a plans, a facut amenintarea anuala, iar eu m-am facut ca ploua. Stiind ca dintre ei doi ea e cea exagerata sau teatrala (e mai degraba sincera in disperarea ei decat manipulatoare), am intrebat-o care e faza cu biletele. Si inca o data am dat peste adevarurile alea vechi si putrezite cu care m-a crescut:
- n-au schimbat biletele pentru ca ce ar spune lumea daca s-ar intoarce mai devreme acasa, "lumea" incluzandu-l si pe frati-miu (ha???). Pe taica-miu cred (sper) ca il doare la basca.
- trebuie sa ascult si alte pareri. Drept, doar ca parerile lor au doua hibe: una, ca sunt fabulatii (unde nu stiu, inventeaza; si sunt in stare sa se si contrazica daca nu coincid), iar a doua ca nu sunt pareri, sunt ordine. Iar eu am fost toata viata o lasa si am ascultat ce mi-au zis, n-am fost in stare sa urmez sfaturile prietenilor de a spune ca ai mei si de a face ca mine. Si nici la varsta asta nu sunt in stare, asa ca fac scandal in loc sa spun "da, bine".
- maica-mea isi toarna cenusa in cap pentru orice rahat de cand ma stiu. I-am spus ca nu trebuie sa fie cineva de vina, nu cautam vinovati, lucrurile sunt asa si punct, nimeni nu trebuie sa plateasca pentru asta.
- oh, ce nenorocire sa-ti dea Dzeu ce-ai cerut, ca ea a vrut sa emigrez cand a plecat cea mai buna prietena a mea si na, poftim acum, ce greu ii e. Da, asa o fi, dar eu de la 6 ani a trebuit sa ma bucur pentru ea cand a primit viza de turist pt SUA, iar la 10 ani mi-a repetat ideea cand au emigrat profa de pian si cea de engleza si-am suferit ca un caine. Asa ca sa ma scuzati daca nu sunt impresionata.

Sunt multe chestii care ma deranjeaza la ai mei; sunt gesturi care ma scot din sarite si ajung sa ma rastesc. Dar nimic nu e suficient de grav incat sa nu vreau sa ii mai vad. Dar da, ma enerveaza rau cand mi se spune cat trebuie sa mananc sau cand isi spun unul altuia ce trebuie sa faca; nu, alea nu sunt pareri, sunt ordine, credeti-ma. La mine in casa se asteapta ca lucrurile sa fie facute dupa modelul lor si in momentul convenabil lor. Si sa fiu tot timpul multumita (n-am voie nici sa ma plang, n-am voie sa fiu nemultumita de job sau c-am fost lasata balta de unul dupa care n-am avut timp sa-mi revin).