An de pandemie

Asa se intampla cand vrei sa te plangi mai putin (deloc in scris), vine al doilea val de ciuma si te gaseste tot aici, stand pe ciuci asteptand inspiratia. 

Din martie pana in urma cu vreo 2 luni amintirile sunt tulburi si mahmure. Parea o primavara frumoasa de la fereastra autobuzului cu care ma duceam incapatanata la serviciu ca sa nu stau in casa. Cand am avut voie 1 km in jurul blocului la pas (si fara numar la alergat) era inca primavara, salbatica si nepieptanata de primarie, cresteau buruieni si maci si nalbe de 2 metri. Ieseau la sport tot felul de grasani si sedentari de alergam mai mult ca sa evit sa fiu pusa in situatia de a acorda primul ajutor decat ca sa nu ma prinda politia ca am depasit kilometrul regulamentar.

Vara a fost improvizata, cu urgenta si nesiguranta celui care s-ar putea sa moara maine. Teatru saptamanal, indiferent de chef si de oboseala (mi s-a intamplat sa adorm), ca o realitate aleasa, asta, nu aia a voastra. Concerte? Unul, in Granada. Si mii de fiori vazand orchestre in lockdown, de n-am plans in ani cat am plans cu ytubeul de carantina. 

Toamna mentine aceeasi urgenta extenuanta a verii, tulburata temporar de inchiderea zonei in care traiesc. Cred ca va imaginati ce fac cu interdictia. Exact; maine ma duc la teatru.

Aici voiam sa ajung, la teatrul de garda. Una din salile la care ma duc des a organizat "garzi"; te suna un actor in afara programului si iti recita un pasaj. Azi au facut un videocall pentru o persoana surda si o actrita a interpretat un pasaj din Casa Bernardei Alba. 

Poate septembie n-a fost un moment bine ales ca sa las alcoolul; anxietatea a trecut dupa ce a amenintat ca ma ia dracu si a trantit usi; cheful a trecut mai usor decat ma asteptam, l-am inlocuit cu cateva ore de yoga saptamanale si meditatie cu toptanul. Dar a venit un nou lockdown, cu mobilitate restransa, separare, incertitudine; si o tristete necontrolata, persistenta, pe care nu stiu cum sa o dau afara din casa.

Si inca n-am intrat in iarna.