Imi amintesc bine izolarea; si fuga altora ravnita si cu gust de abandon.
Imi amintesc bine shopurile unde se cumpara in dolari, limba altora, culoarea altora, mirosul dulceag de plastic al lucrurilor aduse.
Plecarile altora cu care a trebuit sa invat sa ma obisnuiesc. Mai intai profesoara de pian - in `89 s-a dus la un festival in Italia si nu s-a mai intors. Apoi in `90 profa de engleza. Pe prima am stiut ca n-am s-o mai vad niciodata; am inteles care e directia imediat dupa revolutie cand mama a sunat familia ramasa in tara (sotul si copilul) si le-a urat la multi ani si sa ajunga cu bine in Italia; n-am avut cum sa sper c-o sa revina si c-o s-o revad, orice plecare pe vremea aia era definitiva, si intre plansete si sughituri am invatat (mama m-a obligat sa invat) ca e bine asa si ca trebuie sa ma bucur pentru ei.
Dupa profa de engleza (F) mi s-au epuizat resursele de atasament. O fi fost din cauza varstei sau oi fi facut bataturi; nu-mi amintesc numele meditatorilor care au urmat (nici al celor de engleza, nici al celor de pian). Cu F vorbesc o data la cativa ani si astept un sfat ca atunci cand aveam 11 ani; nu mi-l da niciodata, nu ma dadaceste, nu ma indruma. Eu i-am pastrat acelasi tip de afectiune aproape filiala (ne despart 18 ani).
Mult mai tarziu a plecat cea mai buna prietena, mai intai c-o bursa, a revenit provizoriu un an (si cat de bine se simtea provizoratul! si cat de mult si sincer ii doream sa se intoarca acolo).
Nu stiu ce m-as fi facut daca as fi trait intr-o vreme fara internet. Cu prietenii ma vad rar si intotdeauna continuam de unde am ramas, fara retinere, fara timiditati. In tara actuala am un numar constant de prieteni - 2, amandoi cunoscuti pe internet cativa ani inainte de a ajunge aici. Colegii de serviciu imi cer prezente pe care nu sunt dispusa sa le ofer - fiecare petrecere/bauta de la care lipsesc ma indeparteaza de ei, fiecare tacere ma mai sterge un pic. O colega venita in Spania un an inaintea mea imi spunea sa nu ratez intalnirile cu colegii, ea a lipsit de la multe pentru ca invata si "a pierdut trenul". Am revazut-o dupa ce s-a mutat in alt oras unde duce o viata asemanatoare cu bastinasii; cati prieteni credeti ca are?
La spitalul din podis merg cu o colega din Córdoba traitoare de trei ani in capitala si cu una expansiva si galagioasa (adica sociabila, dupa criteriile locului) din Venezuela. Sudamericana o intreaba pe andaluza daca are prieteni in Madrid; ii raspunde ca-s prietenii sotului si ca mda, ma rog, are colegi de spital... M-am linistit, daca nici bastinasa nu e mai integrata ca mine...
A nu se intelege ca ma plang. Doar constat. Mi-era cam jale cand am inceput sa scriu postarea*, in urma cu aproape doua luni. Incepuse sa-mi fie aproape jena sa raspund ofertelor comerciale (mai putin celor din aeroport) facute mie-familiei-partenerului. La serviciu scapasem un "n-am pe nimeni aici" povestind despre garzile de sarbatori; nu ma plangeam, imi puneam alegerea in context ca sa se inteleaga. Dupa cateva zile o colega de serviciu** mi-a trimis un mail sa ma intrebe cum imi merge in podis.
Dar pe masura ce scriu si-mi amintesc si diger, imi dau seama ca intotdeauna am trait asa. Poate ar fi trebuit sa inteleg mai devreme ca asta nu e provizorat, ca e firescul meu - schimbari de domiciliu, relatie la distanta, prieteni la ore fixe, acte provizorii.
*Am inceput sa scriu cand am citit despre izolarea Libiei - izolarea tarii din cauza regimului.
**T. e o specialista cu 15 ani mai mare ca mine. Ies mai mult cu ea decat cu rezidentii pentru ca ni se potrivesc mai bine programul si temperamentele. Are orar de luat copilul de la scoala si plecat cu sotul din oras - are viata ei si nu cere altora s-o distreze.
