Prietena M. e psiholoaga si lucreaza cu discapacitati; adica vede cazuri triste si cazuri sinistre.
Intr-una din noptile in care refuzam sa ma culc ca sa nu visez pacienti, o intreb cum se detaseaza de ce vede zi de zi. Imi raspunde: "ma gandesc ca ce-i la serviciu ramane la serviciu, nu sunt problemele mele, nu le iau acasa. Sigur, am si cazuri care ma afecteaza pentru ca ori imi amintesc de mine sau de ai mei, ori sunt intr-adevar socante. Ca de exemplu:..." Si incepe sa-mi povesteasca orori, eu tac, iar ea continua sa povesteasca, sa povesteasca, sa povesteasca... Ce ti-e si cu detasarea asta!

Maine o sa vad o studenta la medicina de 20 de ani, probabil italianca (sper totusi sa fie bastinasa, sa aiba pe cineva aproape cand o s-o trazneasca vestea). Miroase a scleroza multipla si nu stiu ce m-ar mai putea face sa dorm acum, de ieri intorc cazul pe toate partile.

Acum urmeaza partea cu "aveti 5 minute sa evacuati Raiul".
(a cata oara?)

Cum se pun pe fuga copiii vecinilor

... sau prietenii lor.
Pe palier suntem doar doua apartamente, cativa metri ne separa usile. Dup-amiaza au venit doua pustoaice s-o viziteze pe fiica vecinilor. Au stat pe hol, s-au hahait, certat cu mama la telefon (una), crizat (toate trei), fata vecinilor a tinut tot timpul asta usa deschisa, nu stiu de ce nu le-a chemat inauntru. Una dintre ele, mai sensibila, a tresarit cand m-am uitat pe vizor, si-a trecut o mana peste ceafa si s-a intors spre mine.
De cateva ori am fost pe punctul de a le trimite la plimbare cu diverse intonatii, dar mi-am amintit de senilele care tipau la prietenii fratelui meu si mi s-a facut rusine sa ma sclerozez precoce. Asa ca mi-am vazut de ale mele, am recapitulat ce am de facut maine si mi-am pus pe usa un post-it ca sa nu uit aia si ailalta. Si l-am frecat bine ca sa se lipeasca. Nu stiu cat de sinistru se auzea de partea cealalta a usii... Fetele au tacut brusc, apoi una a zis ca n-a fost ea. S-au infiorat nitel si au reluat discutia. Ca sa-mi confirm ca n-a fost coincidenta, mi-am mai trecut de cateva ori degetele peste hartie si lemnul usii. S-au intrerupt iar, "brrrr... pe cuvant ca n-am fost eu, nu stiu ce e..." Fata vecinilor a intrat in casa, celelalte doua s-au dus spre scari. Dupa cateva minute in care m-am gandit ce as putea sa mai fac, a venit vecina-mama si pustoaicele au coborat tiptil.

Hristos a inviat!

Spaniolii astia se pupa si-n biserica, nu-si strang mana cand isi dau "pace" :)
La slujba de azi, preotul (acelasi de vineri) a lasat prostiile cu emigranti deoparte si s-a rugat pt Orientul Mijlociu. Asa mai merge.
La masa, intensivista ii povestea preotului ce pacienti are, un EKG, un magneziu, un potasiu, cum trage unul sa moara, cum oricum are prognostic de maxim un an... Inteleg ca ea era cea-mai-doctor de la masa si poate n-ar fi scos de la noi niciun raspuns articulat.

Primele stiri din el pais online in momentul asta se refera la lumea araba. Totusi in topul celor mai citite primele trei sunt despre fotbal, a 4a despre Fukushima, a 5a despre iphone, abia apoi incep cele politice.
Partea cea mai dezgustatoare a primei pagini online nu e topul (asta-i publicul, ce sa-i faci? ii sugerezi ziare de sport), ci sunt stirile despre Franta - coridele inscrise in patrimoniul cultural (??), spatiul Schengen, azilul umanitar (de care n-au auzit)...

Raport de garda

Garda linistita, cele mai multe medicamente mi le-am prescris mie dupa omleta de la pranz.

M-am dus la slujba dintr-un gest de politete fata de preot (de data asta catolic) si din curiozitate, dar am ratat procesiunea de pe rampele spitalului. La slujba - extrem de putini pacienti, multe rude si cateva cadre medicale (incluzand-o pe intensivista, asa mi-am amintit de colega de neonatologie care boteza muribunzii cu apa de la robinet; si de sefa de pediatrie care, in ciuda restrictiilor de igiena, lasa sa intre in pantofi de strada preotul si diaconul si sa stropeasca terapia intensiva cu aghiasma - nu s-a-ntamplat nimic, n-a crescut incidenta infectiilor). De rugat s-au rugat printre altele pentru intoarcerea emigrantilor acasa :) 

Hai sarbatori fericite! 

Imi amintesc bine izolarea; si fuga altora ravnita si cu gust de abandon.

Imi amintesc bine shopurile unde se cumpara in dolari, limba altora, culoarea altora, mirosul dulceag de plastic al lucrurilor aduse.

Plecarile altora cu care a trebuit sa invat sa ma obisnuiesc. Mai intai profesoara de pian - in `89 s-a dus la un festival in Italia si nu s-a mai intors. Apoi in `90 profa de engleza. Pe prima am stiut ca n-am s-o mai vad niciodata; am inteles care e directia imediat dupa revolutie cand mama a sunat familia ramasa in tara (sotul si copilul) si le-a urat la multi ani si sa ajunga cu bine in Italia; n-am avut cum sa sper c-o sa revina si c-o s-o revad, orice plecare pe vremea aia era definitiva, si intre plansete si sughituri am invatat (mama m-a obligat sa invat) ca e bine asa si ca trebuie sa ma bucur pentru ei.

Dupa profa de engleza (F) mi s-au epuizat resursele de atasament. O fi fost din cauza varstei sau oi fi facut bataturi; nu-mi amintesc numele meditatorilor care au urmat (nici al celor de engleza, nici al celor de pian). Cu F vorbesc o data la cativa ani si astept un sfat ca atunci cand aveam 11 ani; nu mi-l da niciodata, nu ma dadaceste, nu ma indruma. Eu i-am pastrat acelasi tip de afectiune aproape filiala (ne despart 18 ani).

Mult mai tarziu a plecat cea mai buna prietena, mai intai c-o bursa, a revenit provizoriu un an (si cat de bine se simtea provizoratul! si cat de mult si sincer ii doream sa se intoarca acolo). 

Nu stiu ce m-as fi facut daca as fi trait intr-o vreme fara internet. Cu prietenii ma vad rar si intotdeauna continuam de unde am ramas, fara retinere, fara timiditati. In tara actuala am un numar constant de prieteni - 2, amandoi cunoscuti pe internet cativa ani inainte de a ajunge aici. Colegii de serviciu imi cer prezente pe care nu sunt dispusa sa le ofer - fiecare petrecere/bauta de la care lipsesc ma indeparteaza de ei, fiecare tacere ma mai sterge un pic. O colega venita in Spania un an inaintea mea imi spunea sa nu ratez intalnirile cu colegii, ea a lipsit de la multe pentru ca invata si "a pierdut trenul". Am revazut-o dupa ce s-a mutat in alt oras unde duce o viata asemanatoare cu bastinasii; cati prieteni credeti ca are?

La spitalul din podis merg cu o colega din Córdoba traitoare de trei ani in capitala si cu una expansiva si galagioasa (adica sociabila, dupa criteriile locului) din Venezuela. Sudamericana o intreaba pe andaluza daca are prieteni in Madrid; ii raspunde ca-s prietenii sotului si ca mda, ma rog, are colegi de spital... M-am linistit, daca nici bastinasa nu e mai integrata ca mine...

A nu se intelege ca ma plang. Doar constat. Mi-era cam jale cand am inceput sa scriu postarea*, in urma cu aproape doua luni. Incepuse sa-mi fie aproape jena sa raspund ofertelor comerciale (mai putin celor din aeroport) facute mie-familiei-partenerului. La serviciu scapasem un "n-am pe nimeni aici" povestind despre garzile de sarbatori; nu ma plangeam, imi puneam alegerea in context ca sa se inteleaga. Dupa cateva zile o colega de serviciu** mi-a trimis un mail sa ma intrebe cum imi merge in podis. 

Dar pe masura ce scriu si-mi amintesc si diger, imi dau seama ca intotdeauna am trait asa. Poate ar fi trebuit sa inteleg mai devreme ca asta nu e provizorat, ca e firescul meu - schimbari de domiciliu, relatie la distanta, prieteni la ore fixe, acte provizorii. 

*Am inceput sa scriu cand am citit despre izolarea Libiei - izolarea tarii din cauza regimului.

**T. e o specialista cu 15 ani mai mare ca mine. Ies mai mult cu ea decat cu rezidentii pentru ca ni se potrivesc mai bine programul si temperamentele. Are orar de luat copilul de la scoala si plecat cu sotul din oras - are viata ei si nu cere altora s-o distreze. 

La incheierea congresului din Sevilla, doamna sefa a societatii nationale de specialitate de infantil (avem si-o societate de specialitate generala, la congresul asteia nu ma duc, ca-i in podis si nu maai poooot) a repetat cum se organizeaza conferintele "un an in Madrid, un an in provincie". Lumea s-a foit si-a pufait, marea doamna sefa a explicat ca "asta e, Madrid e capitala Regatului" (pe cuvant ca i s-a auzit majuscula).

In Sevilla lumea draguta, atenta, nu m-am ciocnit de nimeni pe strada, nu si-a bagat nimeni cotul in coastele mele (ca-n capitala). Organizarea mai buna decat anul trecut in Madrid. Contrar celor spuse de o prietena romanca, orasul e mai curat decat asta in care stau, sambata si duminica dimineata nu miroase a pipi in zonele cu baruri. Si unde nu miroase a portocali, miroase a tamaie :)

Sefa mea de infantil m-a intrebat la ultima masa impreuna daca vreau sa raman in Madrid. I-am raspuns ca-i scump pentru cat voi castiga ca specialista si ca ma bate gandul unei insule cainesti. Mi-a zis ca pot cere o locuinta sociala si ca nu se castiga prea rau. Seful `al mare (sevillian de provenienta, dar cu temperament castilian) asculta discutia si vazand ca ma inteleg bine cu medicul cu care lucrez in podis, m-a intrebat daca mi-ar placea acolo. "In Castilla?? In niciun caz!" Poate mi-a fost prea evidenta sila pentru ce situatie incurcata au noii specialisti.
Acum ma intreb daca nu cumva sefa de infantil se gandea ca mi-ar sta bine pe sectia ei, iar eu cascata i-am zis ca ma duc in insule.

Sevilla miroase nebuneste a flori de portocali.

Harta primita de la hotel are nordul la stanga. 

Cum imi lipseste exercitiul vorbirii (practic dar mai ales ma descarc aici), de fiecare data cand sunt sincera lucrurile se complica si in loc sa scap ieftin cu o parere pentru care ceilalti insista, trebuie sa dau explicatii si mai ca ajung sa ma scuz. Dresul busuiocului imi iese si mai prost (cui ii iese bine?)

La blog ma gandeam de anul nou cand ne certam festiv si singurele optiuni erau ori sa fac praf totul vorbind ori sa fac praf totul refuzand sa vorbesc. Am ales sa spun tot ca sa-i demonstrez ca nu poate sa duca. A dus-o bine merci si m-a pus si pe mine pe sine.

Acum intoarcem situatia pe toate partile fara graba si ne gandim cum sa facem sa stam impreuna (inca suntem legati de locul de munca). Intrebarea mea e cine o sa invete sau o sa-si perfectioneze o limba straina? Am eu niste banuieli ca  nomadul dintre noi doi, ala care traieste tot timpul in provizorat. Doar ca nomadul, contrar hormonilor, duce dor de duca, nu de cuib.