Azi am fost intrebata daca e cald la mine in Rwanda.

Homefree

Intr-o zi o sa plec departe tare, unde maica-mea n-o sa ma poata intreba daca domnul tiz a fost insurat, ma-sa n-o sa-i puna perdele cand suntem plecati din oras, iar colegii de serviciu n-or sa fie curiosi si indiscreti. Dar cum in viata reala e imposibil sa dispar pur si simplu, o invat p-aia pe care o las in locul meu cum se porneste centrala, unde se tine cafeaua, cum sa para sociabila, cum sa zambeasca si cand scrasneste din dinti.

Ma vad din ce in ce mai antisociala. Am incercat detasarea, modelul de nimic nu e al meu; bai, dar nici al lor! Singura forma de adaptare care-mi reuseste fara eforturi e a turistului: imi pun fata tampa de "nu vorbesc limba" cand sunt intrebata (asta imi iese cel mai bine), fata inocenta cand fac ce nu trebuie, fata curioasa de "da' de ce asa si nu cum zic eu?" cand mi se dau ordine. Astea nu ma fac sa ma adaptez sau sa scap de furia acumulata, dar deocamdata ma tin pe linia de plutire. Cand s-o duce totul naibii sper sa fiu departe.

Eram doar de cateva luni impreuna cand i-am spus ca Lisabona e ca a doua mea casa.
- Da? Ma bucur sa aud ca te simti ca acasa!

Arghh, perversitatea limbii!

Am fost un copil docil de nevoie - prea fricoasa ca sa ma revolt pe fata, prea anxioasa ca sa incalc regulile pe ascuns. Nu m-am descurcat niciodata la mintit, ma inroseam,ma balbaiam, ma uitam pe pereti, iar la poker eram prea grabita pentru o cacealma.

Am invatat in schimb sa trisez (nu la carti) - sa intorc micile fapte in favoarea mea, sa las semne pe biletelele de tras la sorti; cu cei sugestionabili, am aflat tarziu, pot sa ma descurc fara trucuri.

Minciuna insotitoare partiala imi corupe si-mi dificulteaza trisatul. Vine un moment cand nu mai stapanesc situatia si trucul risca sa se arate. Alteori ma enervez asa tare ca sunt nevoita sa trisez incat o urlu in fata ca un repros.

Pana acum n-am reusit sa nu ma simt vinovata, desi o fac spre binele meu (daca nu am eu grija de mine, atunci cine?), spre [ce cred eu ca e] binele celuilalt ori al amandurora. Alteori justific prea mult "norocul" si se vede de departe intentionalitatea.

Cand incep sa trisez (aici e problema mea) cred ca deja ne merge rau. De cateva ori am incercat sa explic si sa conving inainte de a o face, dar cand n-am reusit am facut ca mine.

Ma viziteaza ai mei; fara graba

Cum ziceam, vine Papa. Si pentru el, sute si sute de mii de pelerini. E un bun moment pentru amenintarea cu o greva.
Sau doua.

O ocupatie pentru cei fara ocupatie e sa se stranga multi si profunzi ca sa mearga pe sosea spre centrul viitor fost-turistic al Madridului unde aia din prima linie sa intinda - moment emotionant - flori politistilor.

Cam cat de bou trebuie sa fii ca sa incurci soferi, comercianti, turisti si locuitori ai centrului pentru ca esti "indignat"?

Inteleg - banci, politicieni, imobiliare, stat laic (am si semnat impotriva finantarii de catre stat a vizitei Papei) - dar nu pricep forma antisociala a protestelor vrute sociale.

Sindromul postvacational

Anul trecut m-a tinut vreo 3-4 luni, dar eram lulea si departe, iar Scandinavia nu ma vindecase. 
Anul asta am avut multe momente in care as fi vrut sa fiu singura, sa calatoresc de capul meu; atat de intens mi-o doream incat si-a cautat bilet de avion sa se intoarca acasa. M-am vazut linistita cand isi cauta zboruri; m-am gandit ca mi-a trecut si ca vechea metoda a salepgiului* poate iarasi functiona. 


La intoarcere am constatat ca zilele s-au scurtat prea repede, ca am garda a doua zi de lucru, ca Zapatero a mutat alegerile din martie in noiembrie anterior, ca-mi raman noua luni jumatate de contract, ca iar ma plimb bezmetica prin casa pentru ca mi-e dor de el, ca nu vreau sa ma mut in tara lui pentru ca prea seamana cu aia din care am plecat (doar ca acolo n-am nici familie, nici prieteni, nici colegi de facultate), ca mirosul de mare din haine se transforma in putoare dupa o zi, ca singurul alcool din casa e o tuica, ca iar ma gasesc ai mei intr-o lunga pasa proasta din care n-or sa ma scoata cu nimic si-or sa creada ca e din cauza lor.


*Chira Chiralina:
— Ah! Barba Iani, ce plină de dezamăgiri e viața! am hohotit eu, prăbușindu-mă pe umărul singurului meu prieten pe care îl aveam.

— Nu știai asta, Stavrache? Ei bine, afl-o acum! Până una-alta, caută ibricele de salep, hai să ne strângem catrafusele și... la drum! Să plecăm: pământul e plin de frumuseți!

De un an ma duc lunar la Lisabona si vine domnul tiz la Madrid cu aceeasi frecventa. Am folosit easyjetul, TAPul si Iberia. Am evitat sarbatorile spaniole si portugheze. Am calatorit, evident, in sezon si mai ales in extra. Doar de vreo 5 ori (luati impreuna, nu separat) am reusit sa fim punctuali. Intarzierile au fost intre 20 de minute si o ora si 59 de minute* (nu, nu 2 ore pentru care ar fi trebuit sa dea despagubiri).
Cu asa mizerii de aeroporturi, mutatul intr-o insula cu putine zboruri directe spre Europa se exclude.

*Iberia

Tare draguti olandezii astia, ba unii chiar prea - daca-i intrebi si nu stiu, isi scot iphone-ul sa caute; daca faci conversatie despre vreme, se conecteaza sa-ti spuna cum o sa fie maine (poate n-or vorbi ca sa se afle in treaba, ca ibericii). Receptionerii inchina cu noi, fie ca beau ei, fie ca urcam noi doua beri in camera; inchina in doua limbi - in engleza si in spaniola.