Mi-e teama ca m-am obisnuit sa fug sau ca-s facuta sa fug si altfel nu pot. Cand eram studenta evitam sa ma vad rezidenta; se schimbau materia de examen, data si locurile, colegii se enervau, dar pe mine ma durea la basca pentru ca voiam sa plec; traiam ca sa plec si ii obligam si pe ai mei la asta. Dar n-am plecat asa pur si simplu, fara sa controlez gazul, robinetele si daca am inchis usa. Noooo, m-am incapatanat sa "las lucrurile in ordine" - sa dau mizeria aia de rezidentiat si sa iau o specialitate care sa-mi placa.
Dupa care am scuipat in urma si-am plecat. Cu un loc sigur la care sa ma intorc in caz ca. Anul asta n-am mai trimis actele pentru prelungirea rezidentiatului, e un loc de pediatrie caldut in bucale, daca vrea cineva...

Aici in tarile calde am schimbat si specialitatea. Experienta bucuresteana m-a ajutat sa stiu ce vreau, n-au fost 3 ani pierduti. Poate nici anii astia la care m-am injugat in Spania n-or sa fie degeaba. La fel ca-n ultimele luni de facultate, vad peste tot semne de plecare :) Nu ascult discutiile despre posturile de specialisti, nu cunosc nicio clinica privata, ma intereseaza doar sa supravietuiesc si sa pun bani de-o parte pentru un alt nou inceput. Si nu stiu de ce ma coiesc atat, aici n-am nici macar ce aveam in tara aia de circ - nici prieteni, nici familie, nici casa; poate ca lipsa scarbei si comfortul pe care il simt in noua limba fac diferenta; ah, si Madriiiiidul!