Ne-vini

Cand imparteam zborurile cu compatrioti asteptam imbarcarea la alte porti ca sa nu-i aud vorbind. Acum mi se face sila de mine cand ma vad gandind in sabloanele lor imbecile, cand imi critic gazdele desi eu sunt neica nimeni din fundul balcanilor. Se spune ca asta ar fi faza a 2a a emigrarii; Rushdie vorbea in "Furia" despre ea (si-n "Versete", dar acolo o facea atat de discret incat daca n-ar fi fost vorba despre musulmani, n-as fi sesizat-o), dar n-am retinut nicio etapa ulterioara.

Ne-acasa

Vara pe care o simt si acum, care a dat un rost tuturor anilor care i-au urmat (singurul rost, singura motivatie), la care cu drag ma intorc cand trec poduri peste autostrazi e a lui `85. Am amintiri concrete de umplut doar cateva minute (niste poduri din Budapesta, turnul cu ceas din Praga, o vale plina de tantari, cat de amabili au fost cehii, cum ne ascundeam - eu si fratele meu - sub patura ca sa platim in campinguri pentru 2 persoane in loc de 4, un display circular din nu stiu ce oras, cred ca unul din RDG) si am senzatii de siguranta, de "totul e bine si la locul lui" de fiecare data cand inchid ochii si ascult limbi pe care nu le inteleg.

Cat mai departe, cat mai diferit.

Pana la Stockholm am avut escala in Amsterdam; primul avion a fost plin de spanioli (deja imi pareau "de-acasa") care nu intelegeau boaba din engleza stewardeselor si urcau genti si haine mari ca bagaje de mana. Am stat cu jacheta langa mine si cu geanta sub scaun pentru ca in marea migratie a tiganilor n-aveam loc sa arunc un ac. La Amsterdam ibericii s-au imprastiat prin alte zboruri si am calatorit cu blonzi poligloti, cu borsete sau valize minuscule de mana. Ascultand si neintelegand glumele in olandeza ale pilotului m-am relaxat, fara urma, fara oras de origine, fara vreo legatura intre pasaport si destinatie, gandind, citind si vorbind in lingua franca, ne-acasa, ne-musafir, nimeni, oricine. Toate erau bune si la locul lor.

Noi locuri

... de ars adrenalina.
De obicei erau fata si urechile - pana-n varf. De cand au aparut ochii astia incerti si accentul de Extremadura, simt o pleznitura pe spate.

colectionez ratati

Eu: Nu crezi ca e enervant sa aud aceleasi intrebari idioate de fiecare data cand mananc cu cineva? Eu nu comentez alegerea altora.
Domnul P: Asta-i soarta minoritarilor.


Dupa ce i-am tinut toata seara umbrela pentru ca nu stia s-o foloseasca ("in Spania nu ploua, d-aia nu stim sa mergem cu umbrela pe strada"), ajungem in sfarsit in restaurantul gol pentru care facusem cu grija rezervare.
Domnul P: Nu iese nimeni pe vremea asta din casa.
- Aiurea! Era Paseo del Prado plin de babet.
- Ei da, ies. Dar tinerii nu... Sau ma rog, astia de varsta noastra...
(cum adica sau ma rog??)


Domnul P: Petrec prea mult timp cu colega de apartament fara sa avem o relatie.
- E bine sa te intelegi cu colega de apartament (adanc :) )
- Da, dar nu e niciun interes la mijloc, nicio atractie. Adica da, ma atrage sexual (de parca m-ar fi interesat) pentru ca e frumoasa (confirm), dar atat, nu e nimic intre noi.
- Cred ca te complici.
- Crezi?
- Sigur! (din ciclul "numai prostii au certitudini" - eu am gramada)
Discutia n-a ajuns nicaieri, a repetat ca isi ignora alti prieteni pentru ca petrece prea mult timp cu ea din comoditate.


Domnul P: De ce nu citesti in romana?
- De ce sa citesc in romana?
- Din comoditate.
- Comoditatea tampeste.
(sper c-a inteles multiplele a propos-uri, am gandit-o cu multa furie, am spus-o cat am putut de politicos, dar cred ca-mi iesea fum pe nari)


Domnul P: Deci de San Jose (un weekend prelungit) nimic, pentru ca lucrezi?
(cum adica nimic? lucrez, am 2 garzi in 3 zile)
- Ihim, lucrez.


Domnul P: Am avut o prietena care lucra pentru o companie aeriana. Ne-am despartit pentru ca lucra prea mult.


Domnul P: Aveam o "prietena culturala" cu care vedeam expozitii si mergeam la concerte. Am racit-o pentru ca se uita dupa chelneri cand ieseam impreuna si ma deranja. I-am zis sa iasa singura daca vrea sa flirteze, nu cu mine.
- Singure merg doar tarfele.
- Hahaha
- Fetele merg cu prietenele la agatat (si-n timp ce ziceam asta imi aminteam cum la 10 minute dupa ce am intrat intr-o discoteca din Ibiza ne-am pierdut una de alta)
- In fine... Si-mi povestea si viata ei sexuala
(moment in care m-am strambat sau l-am intrerupt pentru ca nu ma interesa subiectul si eram satula de indiscretia spaniola sau, cum o numesc ei, "mediteraneeana")


Domnul J: Si relatiile astea au fost bune sau rele?
- Ha? Cum adica bune sau rele? (cuvintele astea le foloseam doar pentru a descrie garzi si filme, nimic altceva) Au fost utile.
(inteleg "malefica", dar nu rea. Intalnirea mea cu J. a fost cu siguranta malefica - cum ziceam, am multe certitudini :) N-am mai gandit in "rau/bun" de cand am inceput sa traiesc in alta limba in care nuantele le dau verbele cu care le folosesti - ser, estar - si pe care nu prea le stapanesc)


Mama: R, fiul V-ei, a divortat si s-a intors din Canada.
- De ce?
- Pentru ca nu si-a gasit rostul acolo.
- Ce nu si-a gasit, ma? Ce-i aia "a-si gasi rostul"?
Asta e tehnica mea de scos prostiile din capul mamei care gandeste ca toti sedentarii romani care se respecta: plecatul din tara e ca dusul dupa merele de aur; daca nu le obtii, esti un ratat.
- Ammm....eehh... Adica na, nu si-a gasit rostul.
- Adica? Nu i-a placut, n-a gasit o slujba buna, nu si-a luat casa?
- Nu s-a adaptat (mama foloseste "neadaptatul" in loc de "ratat")

Deduc de aici ca mi-e bine. Cam cat de bine poate sa-ti fie cand vezi un invalid si-ti dai seama ca esti sanatos. Mi-e un bine neutru, nespectaculos, dar cand ii vad pe altii ce probleme tembele au... Stiu ca pana in urma cu 2 ani imi doaream sa-mi inlocuiesc problemele mele balcanice cu preocuparile viitoarelor gazde ca sa pot trai linistita. Citeam autori spanioli si voiam sa am timp si dispozitie pentru nimicurile lor. Cand ii vad pe proaspetii emigrati mi se face dor de uimirea de la inceput si de speranta pe care o aveam dincolo. Vorbeam in 2009 cu prietena R. din Barcelona, ea traitoare de aproape 2 ani in tarile calde, eu de vreo 10 luni abia. Ne-am trezit ca spunem in acelasi timp ca acum ni se par prostii problemele gazdelor, ca am scapat de complexul fomistului care-si dorea sa-si poata permite griji toante. Le-am schimbat pe ale noastre cu cele locale si ne plictisim teribil :) Nu, niciuna dintre noi nu da dreptate romanasilor care scriu pe forumuri cat de plata si lipsita de provocari e viata in tarile civilizate in care toate merg struna si previzibil.
Sunt o gramada de alte maruntisuri iritante in spatele carora se ascunde marea teama ca nu pot nicaieri scapa.

Se muta amandoua mai central. Pot iarasi sa ma mint (sau sa sper) ca e altfel si ca-i bine sau are tot timpul sa fie.

Dupa o luna de 4 cafele/zi, se arata vreo doua saptamani de ne-alergat ca sa nu-mi vars sufletul pe pista, de infuzii, banane si iaurt pentru o gastrita care ma indoaie de durere. Astept sa vad ce-i dincolo de chiauneala si foame.

LE (6 martie) Ce citeam despre raw - energie, lipsa poftelor, vindecatul dependentei de cafea - se confirma. Da, primele zile sunt criminale, cu frisoane, foame constanta, proasta organizare a cumparaturilor, putine variante de a manca in oras; dar apoi incepe o noua viata uimitor de plina de energie (pana la agitatie).

voluntariatul iberic

Sectia noastra a scos anul asta un ghid de profil pentru care am scris toti, n-a scapat niciunul.
Rezidentii aparem ca angajati ai spitalului, putem fi impingatori de caruturi sau caratori de plosti. Pentru participare am primit felicitari, strangeri de mana si urari de bine. Poate si un bonus la karma, dar dupa cat i-am injurat tot pe minus ies.

Urat mi-e de fiecare data cand un prieten pleaca din Madrid.
Ieri m-am vazut cu prietena D. din Strasbourg cu care ma vedeam o data pe an cand locuiam in acelasi oras balcanic. Anul trecut prietena A. a stat vreo 5 zile in Madrid; nu concepeam sa ma despart de ea. Saptamana trecuta m-am intalnit aici cu prietena R. din Barcelona.
In aprilie ma vad (sper) in Amsterdam cu prietena O. si barba`su din SUA si cu prietena O. din Belgia. In orasul de sinistra amintire ne vedeam cam de 2 ori pe an :)
Stiu ca fiecare dintre noi a reusit sa plece unde si cum a vrut, ca fiecare are spatiul sau vital, stiu ca-n orasul de bastina nu tineam legaturi mai stranse ca acum; toate-s bune si la locul lor.



(dar uneori doare ca dracu`)

Miercuri dimineata m-a sunat frate-meu; credeam ca s-a-ntamplat ceva cu mama si ma pregateam sa iau lovitura in plex. Cat a tras aer in piept mi-am facut calculele cu biletul de avion si zilele libere. Nu era asta, ma sunase sa-mi spuna ca vrea sa divorteze. Era, vorba gazdelor, "hecho una mierda", mai mult trist decat furios si neincrezator (sau convins de varianta lui de adevar). Nu stia cum sa-i spuna mamei si sa n-o supere; i-am amintit ca divortul in familia noastra nu e deloc iesit din comun.
Am vorbit cu mama seara, m-a intrebat daca stiu si-am tacut, habar n-avea sau asa pretindea (cred, totusi, ca a scutit-o de detalii). Incercase sa-l linisteasca pe fratele meu cu aceeasi tactica si cu multiplele exemple din anturaj, inculsiv cel propriu.
Vineri dimineata ma suna cumnata-mea. "Hecha un mierda" si ea. Ca nu vrea sa divorteze, ca nu s-a-ntamplat nimic grav, dar el n-o crede, ca-l iubeste ca pe copiii ei... Si din toata discutia n-am inteles pana la urma daca m-a sunat ca sa-mi ceara un sfat (asa mi-a zis) sau ca sa-i pun o vorba buna cand mai vorbesc cu el. Dar cine-s eu sa dau sfaturi? Ce experienta am si ce sange rece? Ce adevar cunosc?

Anul trecut de ziua mea am vrut sa-mi cumpar "Birthday stories" - povestioare de diversi autori selectionate de Murakami. Am gasit-o mult mai tarziu si bine a fost, n-ar fi putut sub nicio forma sa ma inveseleasca.
Anul asta mi-am facut cadou "Senilitate" de Italo Svevo :) Si un Hrabal al carui titlu m-a lasat rece pana azi.

In metroul din Valencia ma fixa un negru; il lasam sa ia avans de cativa pasi, ma uitam in alta parte, ma incruntam si injuram in gand. M-a intrebat in engleza daca sunt studenta la medicina. I-am raspuns ca nu; nu m-a crezut si a insistat cu asta. I-am zis ca are partial dreptate, ca-s medic, ca nu mai sunt studenta. "Aha, deci am am vazut bine", "Ce?", "Ca ai putere de vindecare si empatie". M-am indoit de ras; as fi vrut putere de vindecare pentru mine si ai mei; iar empatia era o ironie criminala, pe vremea aia faceam garzi de urgente si ma scoteau din sarite toti tembelii care veneau aiurea noaptea la spital; cred c-aveam teancuri de plangeri in "atención al paciente".



Citesc in cafenele. Repet: citesc in cafenele. Ma duc in cafenele singura ca sa citesc. Ma mai dau si pe net uneori daca-i gratis si mobilul are suficienta baterie. Nu ma duc sa agat, chiar daca uneori ma asez cu fata spre ceilalti. Daca vreau sa nu vad nimic, stau acasa sau in vreo biblioteca.
Nu-mi place sa fiu deranjata. Nu-mi plac oamenii singuri care se baga in seama cu neinsotitii sau cu de-capul-lor. Pe o terasa de pe malul cantabric am cunoscut o doamna fermecatoare, din tata german, copilarita in Fes, traitoare in Sevilla. Am vorbit in spaniola si-n franceza, m-a invatat sa fac ceai marocan, am degustat dulciuri magrebiene, am vorbit de una, de alta, despre ea si foarte putin despre mine. Stia doar de unde am venit si nu mi-a pus intrebari, nici de ce, nici cu ce ma ocup, nici daca am familie/ prieteni aici. Mi-a dat numarul ei, dar n-am ajuns in Sevilla si oricum n-as indrazni s-o sun, era batrana ca lumea.

Intr-o cafenea din Madrid s-a asezat odata langa mine o cucoana, americana pare-mi-se. Calatoarea singura, avea copii (mari), era profa de nu stiu ce, ma intrerupea din lectura spaniola ca sa-mi vorbeasca in engleza si ma-ntreba despre mine. Ii raspundeam in putine cuvinte printre paragrafe. Si-a baut galeata de cafea repede si a plecat brusc si neasteptat (mi-am verificat geanta dup-aia). Ce m-a speriat la intalnirea asta a fost perspectiva de a ajunge si eu asa la o varsta, haladuind singura si intrand in vorba neinvitata.

In Stockholm eram entuziasmata si nevorbita. Imi placea orasul de muream si nu aveam cui sa-i zic. Australianul care ma scosese de sub podul pe care nu stiam cum sa-l trec imi facuse niscaiva conversatie (despre el, nu despre mine), dar nu fusesem in stare sa-i raspund prea multe pentru ca gandeam in continuu, si-n somn, in spaniola. Vorbeam in propozitii scurte, impiedicate, balbaite, ma frustram si ma enervam pe mine ca nu incepusem din timp din Madrid sa citesc in engleza. N-am fost in stare nici sa-i raspund la "nice to meet you", i-am mormait un "igualmente".
In penultima zi m-am dus la o cafenea italieneasca, mi-am scos cartea (pierdusem orice speranta de a vorbi cu vreun localnic) si m-am trezit cu chelnerul pe capul meu. Nu-mi plac italienii; mi se par pisalogi, prea vorbareti, prea insistenti, prea libidinosi, ingamfati; fiecare nou italian pe care il cunosc imi confirma prejudecata. Am cedat, mi-am pus semnul in carte si-am lasat-o intredeschisa. Il chema Sina si urechea mea latina nu stia daca e vreun diminutiv. Bineinteles ca mi-a pus o gramada de intrebari. Si eu, profitand de faptul ca e imigrant. Cum e suedeza? Se invata greu? (facea un master in engleza). A laudat tara ca-i civilizata si ca lucrurile merg ca unse, nu ca-n Italia sau Spania (nu mi-am scuipat in ciorba, am vorbit frumos despre gazde :D Ca-s afectuosi, ca-ti fac sederea usoara). Mi-a povestit ca sta cu unchi-su, ca nu mai vrea sa imparta casa, cati ani are, cum se zboara din sudul Europei spre Scandinavia bla bla. Si nimic din toate astea n-a fost gratis, noooo, a pus un duium de intrebari. O singura chestie nu cadra - cum de un italian se plange unui strain de tara lui. Mi-a lasat o adresa de mail care includea numele de familie. N-am intrebat nimic, am facut misto doar in gand de latinitatea lui si am cautat mai tarziu pe internet - era iranian.


Azi eram intr-o cafenea din Plaza de España - a doua mea casa (cafeneaua, nu piata). Iesisem dintr-o garda usoara, dar in care dormisem putin pentru ca jucasem ping-pong pana tarziu :) Citeam Hrabal intoarsa cu spatele la sala si cu fata spre piata. Se aseaza langa mine un individ puriu cu barba (mare minus!) Incepe tipic: cat e ceasul, "ah, e trecuta ora pe tichet?" (da, dar ca sa-l ai tre` sa cumperi ceva), de unde sunt, studiez aici... Imi povesteste c-a cunoscut 2 romani la Paris in urma cu putini ani; primul era Emil Cioran. Am cascat ochii a "Nu zau?", a completat repede ca inainte de a muri, acum vreo 3 ani (?? sau 13, tot aia). Se dusese sa-i ia un interviu si acolo l-a cunoscut si pe Eugen Ionescu (se intrece cu gluma). Cand nu-l ignoram ii raspundeam cu rasul meu cretin nervos. Mi-a zis ca-i psiholog (al doilea minus!) si m-a intrebat de ce am venit, adica de ce vreau sa ma rup din tara ailalta si ce caut.
- Multi emigreaza cautand, nu fugind.
- Da, bine, dar tu de ce ai fugit?
- De nimic, am cautat sa schimb decorul.
- Asta la nivel declarativ. Dar motivul real, intim? Uite ce carte citesti: "Anunt pentru casa in care nu mai vreau sa locuiesc"
(bai, ma lasi?)
Cand am inceput sa-i raspund rastit, mi-a arat ce citea el: "Cum sa-ti pastrezi calmul". Am revenit la rasul cretin. Am incercat sa evit toate gesturile care tradau nervozitate: jucatul cu plicul de zahar sau cu mobilul, impletitul parului, datul din picior pe sub masa.
I-am spus ca spaniolii pun intrebari indiscrete si ca se baga in viata altora. Mi-a raspuns ca e o trasatura mediteraneana (sunt pana la oua de mediterana ma-sii!). Ma felicit ca am pastrat impresiile din Stockholm pentru mine; macar atat! De fapt doar atat am pastrat pentru mine.
Pe moment ma gandeam c-o sa scriu tot aici. Acum vad ca mi s-a parut stresant, traumatic si ca nu vreau sa-mi amintesc. Au fost 2 ore, 2 cafele si 2 localuri diferite. A batut mult apa in piua cu prietenii mei si nu ma puteam gandi decat la cei din tara de nenumit, nu stiu de ce faceam abstractie de cei emigrati inaintea mea. Si cu cat ma pisa mai mult cu asta, cu atat ma simteam mai singura. Si ce-am facut? Ce-am faacuuuut?? M-a umflat plansul si m-am ridicat sa plec. A insistat sa ne mai vedem, i-am repetat ca o placa stricata sa ma lase in pace, pana m-am jenat de impartitorului-de-flyere care ne urmarea atent.