Casa del Libro e o librarie (fizica si online) de la care am comandat des, dar nu-mi amintesc sa fi primit vreodata publicitate (sau s-o fi deschis, in caz ca). Ieri imi trimit prin e-mail din senin o recomandare, ceva despre amorul liber (nu hippy, ci independent). Am zis hai s-o cumpar, chit ca n-am ce face cu ea acum, dar e la oferta, mai nou sunt obsedata de detasare, inteleptul isi face vara sanie si iarna car, mi-a zis o cucoana din Retiro ca inainte de toate trebuie sa-mi gasesc echilibrul si dup-aia o sa-mi mearga bine, terapeutul ala de vise vorbea despre coincidente si sincronii; in fine, s-au aliniat planetele si am cumparat-o.
Sunt la a 3a pagina din primul capitol si am reusit sa rosesc pe dinauntru, eu in sinea mea sunt jenata de mine si in fata mea, daca e posibil asa ceva :)

y la vida siguió como siguen las cosas que no tienen mucho sentido*

*evident, Sabina

Adevarul adevarat e ca n-am curajul sa-l infrunt (pe el, pe adevar). Cand am inceput sa ma interesez de visul lucid, am dat inapoi speriata de ce visez. Si cand am avut mai mare nevoie sa ma lamuresc (inaintea interviului pentru postul de pe granita cu Franta), am incetat sa visez, probabil de teama.
Cand ma pileam la ore dubioase prin cafenele cu muzica live, "planurile" mele de viata erau altele - anume sa n-am niciun plan si mai ales, mai ales nicio responsabilitate. Dar intr-o zi m-am trezit din siesta speriata intrebandu-ma ce naiba fac in Madrid.

Maestra de Reiki a spus c-o sa mi se ascuta intuitia. Asa e, doar ca nu-mi pica bine ce-mi zice. Si tot incerc sa negociez cu evidentele.  "Speranta ne ingaduie sa atingem un grad de stupiditate inaccesibil prin alte mijloace" :)
Pentru ca m-am hotarat sa visez, am facut-o - un fel de compromis intre ce voiam si ce stiam. Mi-a aparut prietena M (cea din Franta), cu intrebarile lui, meseria lui si maini barbatesti (chiar daca nu semanau cu ale lui) pe piciorul meu. Apoi ca sa nu exite dubii ca e chiar ea, a aparut si tatal M-ei. Nu mi-a zis sa-mi bag mintile in cap, dar intrebarea reala (pe care in urma cu 2 saptamani o luasem ca pe-o gluma) reluata in vis a fost ca o palma dupa ceafa.

Mi-am spus ca n-am sa mai vorbesc despre asta, asa ca postarea e de fapt despre uitare. "el trabajo más sucio y más siniestro fue cosa del olvido".

Vizita in Franta  (din ianuarie) a fost un reality check brutal; o surpriza - neplacuta - sa aflu ca pot sa fiintez langa prieteni, nu legata de ei. Am crescut cu M, am trecut toate puntile varstei impreuna - copilarie, adolescenta, varsta adulta - ne-am regasit jurnalele comune in Bucuresti cand era gravida cu al treilea copil. N-am indraznit sa le citesc, nu ma grabesc sa dau ochii cu mine si sa confirm ca "oamenii sunt tot mai mult aceiasi".
In ziua in care am implinit 35 de ani am hotarat ca drumul meu trebuie sa fie altul si ca modelele cretine mostenite in tara de nenumit trebuie schimbate; si ca pana la urma, vorba lui Robert Moss, viata e cea pe care ti-o povestesti.
Amanarile au devenit certitudine. Tot ce-am dorit sa-i povestesc celei mai bune si vechi prietene a ramas exclusiv al meu, desi am evitat sa iau decizii inainte de a vorbi cu ea. Varsta adulta es una puta mierda in care te descurci, surprinzator, singur, indiferent de cate mesaje de incurajare vin sau lipsesc.

Cu prietena S (eram un grup de 3 - M, S si eu) am vorbit sambata trecuta aproape 4 ore; sta in Moscova pentru ca instinctul a trimis-o acolo. Inainte de pleca a vazut incheindu-se capitole vechi de 15 ani. Din ce-mi aminteam despre ea, sfarsitul adolescentei imi era cel mai clar si acum am aflat ce s-a intamplat cu el.

Despre mine? Numai de bine. Noua mea viata? Un cadril de mucava, vorba cantecului. Ahhh, dar cat imi place! Dileme am doar in vise (si visez mult de cand cu reiki), in afara lor accept haosul meu si al altora cu seninatate si mult alcool. Nimic, dar nimic nu e cum ar trebui sa fie, insa cum ziceau aia mai destepti ca mine, viata e cea pe care alegi s-o povestesti.

Dom' doctor E merita efortul doar ca doctor; altfel e un pustan razgaiat care face doar ce vrea si apoi isi cere scuze (stiu cel putin o persoana care ar spune ca mi-o merit hahaha).
Si mintile mele se intorc incet-incet acasa.

Tema pentru acasa

Detasarea (si mama ei).

Am vrut libertate si nimic nu mi se parea a avea sens fara ea, am primit cu toptanul, ia de aici bre Nume, sa-ti fie de bine!

In urma cu o saptamana m-am initiat in Reiki (nivel I). Recomandari: exercitii zilnice, dieta detox. Am mancat  de parca n-as mai fi apucat ziua de maine, am dormit putin si prost, dar am reinceput sa-mi amintesc ce visez, am baut mult mai multe cafele si ceaiuri ca inainte, basca alcool… Un fel de anti-detox.

Dar ce m-am straduit sa schimb a fost atitudinea. Mi-am stapanit cat de cat nervii, nu m-am plans, am zambit, am fost recunoscatoare… Bai frate, dar mor cu detasarea de gat. S-a nimerit ca si carticica pe care o citeam dinainte de Reiki sa vorbeasca despre ea. Si s-a mai nimerit sa am si o “chestie fara obligatii” in care s-o practic. Si in fiecare zi imi spun ca e un bun exercitiu, c-o sa ies mai frumoasa si mai desteapta din asta. Si ca eterna dieta, detasarea va incepe de maine. Sau de luni.

In alta ordine de idei, am gasit in sfarsit o clínica particulara. Au angajat-o si pe toledana aia insuportabila care nici n-a terminat bine interviul si mi-a si schimbat ziua de consultatie ca sa-i fie ei pe plac. M-am crizat, am sunat-o si i-am cerut explicatii, pana la urma am cedat pt ca n-aveam nimic de pierdut.

Ah, detasarea aia!

Mda, sunt intr-o etapa de tranzitie. Pana joi  aveam un simulacru de viata – un fel de job (nici full time, nici pe specialitatea mea), un fel de grup cu care ies (pe unii nici nu stiu cum ii cheama), un fel de follamigo pe care il vad mai rar decat atunci cand ii eram pacienta. Dar joi a fost prima zi de consultatie la clínica. Dupa un an si jumatate am revenit in sfarsit la ce stiu si-mi place sa fac. Sper sa se aranjeze si restul.

Dupa ce ma trotilez cu niste necunoscuti, simt un fel de infratire cu toti ciudatii din cartierul gay si din ultimul metrou al noptii. Si pt cateva ore Madridul e acasa.
Cea mai buna inventie din ultimii ani e comunitatea meetup. Orice neadaptat isi gaseste locul si ceva de facut.
Un cantec vesel (cu mult suflet) s-ascultam.

M-am spalat din cap pana-n picioare ca sa scap de mirosul lui. La serviciu am observat ca-mi miroase pulloverul a el si m-am enervat maxim.
In mod neasteptat, desi am fost distanta cu pacientii, aproape toti mi-au intins mana si mi-au multumit, or fi vazut (simtit) ca nu mi-e bine. O lectie folositoare de buna crestere si empatie pt astia care suntem mai ciufuti la consultatie.

Cu E nu mi s-a parut, n-am luat-o razna. Dar daca n-ar fi fost interviul, nu mi-as fi luat inima-n dinti sa-l invit.
Cu mai putin de o ora inainte de a pleca spre granita, pe fb imi apar chestii: "follow your brain, your heart is stupid as shit", "March on. Do not tarry. To go forward is to move toward perfection."

Citind pana la 3-4 noaptea, dormind putin si mancand la ore neobisnuite, in doua zile mi-am dat ritmul peste cap, am intrat si-am ramas o buna bucata de vreme in lumea din capul meu unde nu-mi era foame, nici somn, nu stiam daca trebuie sa-mi fie ceva, nu simteam ce ora e, de mi-era teama ca uit sa ma duc la munca. Perioada aia o vad acum ca pe o convalescenta deliranta - am trimis un CV pentru un post de pe granita cu Franta, l-am cunoscut pe E, mi-am pierdut capul si-am ramas cu ovarele.

Maica-mea imi spune ca ma simte intr-o tranzitie; eu ma simt in afara desi n-am fost niciodata inconjurata de atata lume ca-n astea ultime doua luni, probabil am atins maximul de socializare in viata de pana acum. In mod curios multe persoane s-au pus in contact cu mine nu doar ca sa-mi ureze sarbatori fericite si sa ma invite la masa, ci si ca sa-mi vorbeasca de locuri de munca. Din pacate niciodata n-am fost mai imprastiata ca acum - intarzii, iau metroul in sens invers, uit sa cobor din autobuz, uit ce mi se zice, trebuie sa ma gandesc bine daca e zi lucratoare sau nu.

O iau razna si-mi notez cum, in speranta ca poate mi se pare. De cand am fixat data interviului pentru postul de pe granita, viata mea a inceput sa i se intample alteia.
Peste 2  zile se incheie relatia profesionala cu E si ca sa ma conving ca nu delirez, ar trebui sa fac ceva cand etica nu mai serveste la nimic.
Peste 11 zile ma duc la granita la interviu si daca ma vor, am sa le zic pe loc da. Asta e termenul limita pentru a ma lamuri daca-mi sunt toate tiglele pe casa.

Exista desigur si posibilitatea sa raman in Madrid si sa mi se atraga atentia c-am luat-o pe aratura.

Intr-o zi am s-o iau pe aratura si n-am sa mai gasesc drumul de intoarcere. Vad ziua aia venind.