Daca esti neica nimeni, cetatean spaniol, si da boala peste tine in Sudaca, te intorci intr-o urna, pentru ca statul spune ca n-are bani sa te aduca acasa intr-un avion cu suport vital.
Daca esti in afara Spaniei de mai mult de 3 luni, pierzi dreptul la asistenta medicala acasa, ceea ce intr-un fel e ok, pt ca nu platesti impozite (sanatatea aici e finantata si din impozite indirecte, nu doar din cel pe venit, asa ca africanul ajuns cu barca isi plateste dreptul la un termometru si o vorba buna cand isi cumpara un sandwich cu TVA, dar doar teoretic).
Oh, dar daca esti popa, stai de douaj de ani in Africa si vrei sa mori de ebola la tine acasa, te aduce guvernul ultracatolic imediat, redeschide spitalul de boli tropicale pe care guvernul local il transforma in spital de cronici si iti trimite cadre medicale care-au vazut filmul ala cu Morgan Freeman. Cand o infirmiera se contagiaza, dau vina pe ea, ii izoleaza familia si cativa colegi si ii omoara cainele pentru ca, nu-i asa, expertii celulei de criza stiu mai bine ca prostovanii aia care stau in mijlocul epidemiei africane, ca un caine poate fi sursa de contagiere.

Poate nu e buna scuza pe care o asistenta sociala incearca sa mi-o gaseasca, anume ca din cauza accentului si a intonatiei nu par compasiva. Adevarul e c-as schimba maine meseria daca as sti cu ce.
Vineri am gasit reclamatia unui pacient (pusa dupa primirea rezultatului, nu la iesirea din cabinet), spunea c-am fost brusca si ca in meseria asta e nevoie de mai multa "umanitate". Nu-mi aduc aminte sa fi avut vreo problema cu el. Maine ii dau reclamatia sefei sa-i raspunda.
Deci da.

An de an din 2008 maica-mea ma anunta (sau ma ameninta) ca e ultima oara cand vin. In ultimii 2 ani am incercat sa am mai multa rabdare cu ei, sa nu spun chiar tot ce gandesc, ba chiar sa gandesc mai pasnic ca sa nu izbucnesc. Credeam ca am reusit sa ma port un picut mai bine, dar se vede treaba ca prea tarziu. Anul asta lucrurile au mers si mai departe, taica-miu mi-a spus azi ca au vrut sa schimbe biletele de avion si sa se intoarca mai devreme pentru ca au impresia ca ma deranjeaza.
Ieri m-am rastit la el dintr-o tampenie, recunosc. Mi-au cerut niste explicatii banale si mi-a sarit tandara. Nu, nu mi-am cerut scuze, n-am facut-o cred niciodata. Maica-mea a plans, a facut amenintarea anuala, iar eu m-am facut ca ploua. Stiind ca dintre ei doi ea e cea exagerata sau teatrala (e mai degraba sincera in disperarea ei decat manipulatoare), am intrebat-o care e faza cu biletele. Si inca o data am dat peste adevarurile alea vechi si putrezite cu care m-a crescut:
- n-au schimbat biletele pentru ca ce ar spune lumea daca s-ar intoarce mai devreme acasa, "lumea" incluzandu-l si pe frati-miu (ha???). Pe taica-miu cred (sper) ca il doare la basca.
- trebuie sa ascult si alte pareri. Drept, doar ca parerile lor au doua hibe: una, ca sunt fabulatii (unde nu stiu, inventeaza; si sunt in stare sa se si contrazica daca nu coincid), iar a doua ca nu sunt pareri, sunt ordine. Iar eu am fost toata viata o lasa si am ascultat ce mi-au zis, n-am fost in stare sa urmez sfaturile prietenilor de a spune ca ai mei si de a face ca mine. Si nici la varsta asta nu sunt in stare, asa ca fac scandal in loc sa spun "da, bine".
- maica-mea isi toarna cenusa in cap pentru orice rahat de cand ma stiu. I-am spus ca nu trebuie sa fie cineva de vina, nu cautam vinovati, lucrurile sunt asa si punct, nimeni nu trebuie sa plateasca pentru asta.
- oh, ce nenorocire sa-ti dea Dzeu ce-ai cerut, ca ea a vrut sa emigrez cand a plecat cea mai buna prietena a mea si na, poftim acum, ce greu ii e. Da, asa o fi, dar eu de la 6 ani a trebuit sa ma bucur pentru ea cand a primit viza de turist pt SUA, iar la 10 ani mi-a repetat ideea cand au emigrat profa de pian si cea de engleza si-am suferit ca un caine. Asa ca sa ma scuzati daca nu sunt impresionata.

Sunt multe chestii care ma deranjeaza la ai mei; sunt gesturi care ma scot din sarite si ajung sa ma rastesc. Dar nimic nu e suficient de grav incat sa nu vreau sa ii mai vad. Dar da, ma enerveaza rau cand mi se spune cat trebuie sa mananc sau cand isi spun unul altuia ce trebuie sa faca; nu, alea nu sunt pareri, sunt ordine, credeti-ma. La mine in casa se asteapta ca lucrurile sa fie facute dupa modelul lor si in momentul convenabil lor. Si sa fiu tot timpul multumita (n-am voie nici sa ma plang, n-am voie sa fiu nemultumita de job sau c-am fost lasata balta de unul dupa care n-am avut timp sa-mi revin).

Si-astia din Irlanda se pupa, nu cand fac cunostinta, ci o ora mai tarziu, cand se despart. Si a doua zi, daca se vad.
In Madrid ma intreb de fiecare data cand cunosc un strain daca trebuie sa fac ca mine, ca spaniolii sau cum imi vine. Si cand ma pupa vreunul din cei 2 irlandezi care traiesc acolo credeam ca se simt obligati de obiceiul locului.

Ce-or bea astia in Irlanda de-s atat de faini? Aseara am fost la o petrecere de expati si pana si un neamt era haios.

Playlist

"I'm the life's wonderful way of letting you down" urma prea agitatei pentru vorbit PJ Harvey. "Cine-s astia?", oh, niste norvegieni, nu-i stii tu, dar nu e o intamplare ca te las sa-i asculti in timp ce incalzesc apa. "Madrugada", atat ii zic.
Pe Fito y Fitipaldis inca se juca cu motanul in timp ce infuzam ceaiul de lotus pe care mi-l adusese din vacanta.
Am sarit peste Lenny Kravitz pentru ca-l ascultasem impreuna prea mult si peste Radiohead pentru ca-i placeau versurile ("Lotus flower", ca sa vezi). Pe Zebre a inceput sa vorbeasca la adapostul zgomotului pana am coborat sonorul si s-a blocat.
La Mick Jagger eram deja despartiti.
La Asaf Avidan eram prieteni si vorbeam medicale, artrodeza de glezna si alte balarii, colegul R si rezonanta de umar.
La Massive Attack deja plecase si de atunci nu-i zi in care sa n-ascult terapeutic Mezzanine cap - coada.

Mantra mea e ascunsa aici*.

In ultima vreme nu-mi mai vine sa etichetez postarile drept "nevroze"; sunt oarecum linistita, dorm prost, nu ies din casa decat ca sa beau prea mult, mi-e dor (n-am niciun repros sa-i fac, n-am niciun motiv sa ma enervez ca sa-mi treaca mai repede), dar nu ma mai zbat. Bine, cred ca mi-am cam si prajit creierii in ultimele saptamani.

*she was made of mercury, she'd come together later piece by piece

1. Problema mea cu lumea nu e ca as crede-o stramba, ci ca nu cred ca e asa cum e. Sunt sigura ca exista explicatii acolo unde mi se spune ca nu-s. Nu e vorba de subiectivitate, chiar si chestiunile care nu ma privesc le banuiesc diferite de cum ni se arata (nu pot sa cred ca exista evrei care se urca pe deal sa se uite la bombardarea Gazei ca la cinema).
Imi dau seama ca pot parea fie retardata, fie deliranta cand repet intrebarile pana la greata. Dar imi pasa prea putin pentru ca exista punctul 2.

2. Prostia desavarsita nu se arunca de la geam, nu se desteapta cu o palma dupa ceafa, nu se amelioreaza cu nimic. Traieste bine merci, ba chiar infloreste cand isi spune "bai, macar am fost sincera". Sigur, nu te alegi niciodata cu nimic, dar macar dormi linistit pentru ca ai fost sincer ("dormi" e un fel de a spune)

Iata doua motive pentru care o sa traiesc pana la o suta de ani fara regrete.

Si daca va era dor de fb:

Mai stiti cand mi-au plecat mintile de acasa? S-au dus dupa ele somnul si apetitul. Umblu chiauna si nemancata, era sa ma calce masina de doua ori in oraselul in care lucrez din februarie (abia luna trecuta am observat semaforul), am pus la pastrare in caietul meu personal biletele de iesire ale unui pacient (???), intarzii peste tot macar jumatate de ora.
Avantajul insomniei e ca am pierdut simtul orei, al zilei, ca traiesc pe loc intr-un acum intens si solicitant; la asta s-au adaugat pentru prea scurt timp programul lui si mai flexibil decat al meu, orele tarzii si lungi, diminetile fara parchimetru. Singurele repere sunt meciurile de fotbal.

Posibil ca explicatia sa se gaseasca aici (in prolog*, nu in trailer). Sau avertismentul.

Prietenul gay la nevoie se cunoaste, desi nu mi-e clar daca-mi trimite muzica de pus pe rana sau nu intelege nimic. In orice caz e linistitor de stiut ca exista un Sabina pentru orice.




*Buenos Aires crece descontrolada e imperfecta. Es una ciudad superpoblada en un país desierto.  Una ciudad en que se yerguen miles y miles de edificios sin ningún criterio. Al lado de uno muy alto hay uno muy bajo, al lado de uno racionalista hay uno irracional, al lado de uno estilo francés hay otro sin ningún estilo. Probablemente esas irregularidades nos reflejen perfectamente; irregularidades estéticas y éticas.

Estos edificios que se suceden sin ninguna lógica demuestran una falta total de planificación. Exactamente igual en nuestra vida. La vamos haciendo sin tener la más mínima idea de cómo queremos que nos quede. Vivimos como si estuviésemos de paso en Buenos Aires. Somos los creadores de la cultura del inquilino.

Los edificios son cada vez más chicos para darles lugar a nuevos edificios más chicos aún… Los edificios, casi como todas las cosas pensadas por el hombre, están hechos para que nos diferenciemos los unos de los otros. Existe un frente y un contrafrente. Están los pisos altos y los bajos. La vista y la luminosidad son promesas que rara vez coinciden con la realidad. ¿Qué se puede esperar de una ciudad que le da la espalda a su río? Estoy convencido de que la separación y los divorcios, la violencia familiar, el exceso de canales de cable, la incomunicación, la falta de deseo, la abulia, la depresión, los suicidios, la neurosis, los ataques de pánico, la obesidad, las contracturas, la inseguridad, el hipocondrismo, el estrés y el sedentarismo son responsabilidad de los arquitectos y empresarios de la construcción. De estos males, salvo el suicidio, padezco todos.