Să-i ceri plângând medicului de familie să te trimită la psiholog e ca și cum te-ai duce la urolog și te-ai pișa pe scaun. Sigur, e de înțeles, dar nu e necesar.

Ieri a venit la clinica baiatul asta si a trebuit sa-mi spuna ca e pianist ca io habar n-aveam cu ce se ocupa. Ba chiar l-am intrebat de doua ori cum il cheama ca sa-l gasesc in lista de pacienti.

Inainte de a pleca de pe blog vreau sa va anunt (mai ales pe bleg) ca am renuntat la halat. Mi-a luat mult mai mult decat credeam si inca nu stiu daca e definitiv; medicul ala in varsta cu care lucrez de obicei e in concediu, iar asta tinerelul care ii tine locul imi spune sa zambesc mai mult, nu sa-mi pun carpa pe mine. Cand o veni 'al batran si mi-o spune ca nu da nimeni 2 bani pe mine pt ca arat ca o pustoaica om vedea ce-oi face.
Deocamdata ma preocupa mai mult apropierea vacantei in bucale decat jobul. Mi-e foarte sila si de una, si de alta si nu stiu incotro s-o iau la fuga.

Urasc intens feisbucul, gugalul cu toate serviciile lui, cautarile "personalizate", aipiul, zecile de sincronizari si legaturi intre siteuri fara nicio legatura intre ele.
Sa ne vedem cu bine in locuri in care sa nu ne recunoastem! Pa.

La localele din Madrid si Barcelona primariile au fost castigate de stanga; nu de cea traditionala, ci de stanga nascuta in strada ca "platforma cetateneasca" (ma doare traducerea) in ultimii ani si transformata in partide in 2014.

Bineinteles ca am un cont de e-mail fals, ca toata lumea, imi imaginez, si se intampla sa fie in gmail; e cel de pe care scriu acum. Nici numele, nici adresa, nici data nasterii nu sunt reale; doar eu sunt foarte sincera si asta e prea mult. M-a deranjat cand a trebuit sa-mi dau e-mailul ca sa cumpar in playstore. Acum mi se cere si adresa. Si folosesc un card al carui nume trebuie evident sa-l dau. Asa ca Nadia Nume, nascuta pe 31 martie, rezidenta in Macondo, are nume real, telefon real, card bancar real.
Imi trebuie alt cont de gmail cu toate datele reale, iar eu la fel de falsa ca-n realitate.
Internetul asta, chiar si in afara facebookului, pute din ce in ce mai tare, pizda ma-sii.

Pana in urma cu doi ani, cand m-am hotarat sa ma tratez, eram de-o timiditate paralizanta, de unde si viata sociala lipsa. Abia dupa 4 ani in Spania am aflat ca exista o retea de socializare pentru expatriati (InterNations), dar localurile scumpe din cel mai snob cartier al Madridului nu ma motivau sa ies din casa. La recomandarea unui prieten basarabean aflat la a 3-a emigrare m-am inscris in meetup - alta retea, mai putin formala si deloc snoaba.
Acum sunt activa in ambele si nu-mi vine sa cred prin ce emotii treceam la inceput cand intalneam necunoscuti. Ies cu aceeasi usurinta singura sau in grup, ma fastacesc doar cand invit vreun barbat la o prima intalnire, dar ma tratez.

De pe la 7 ani sunt mioapa; vederea mi-a fluctuat cu varsta, la fel si acceptarea ochelarilor. De o saptamana citesc pe sarite o cartulie care promite imbunatatirea vederii prin exercitii; pentru cata oftalmologie stiu, are cat de cat sens. De cand am inceput-o mi-am scos ochelarii, inclusiv la serviciu unde ii salut pe toti de la distanta, nu cumva sa fie persoane importante. Constat ca ma prefer mioapa, prefer sa stau in lumea mea scurta cat un brat, ce nevoie am sa vad mai mult?

Inca mai cred c-as fi fost mai utila in biologie decat in medicina.

Am ajuns la un nivel de stres la care putin imi pasa ce-o sa se intample cu jobul meu. Empatia cu pacientii scade rapid, iar cu apartinatorii e nula. Sursa mea de stres sunt familiile, nu bolnavii, nu patologia, nu sefii, nu subalternii; familiile care trec peste cuvantul meu pentru ca au ele o pila la ministerul local al sanatatii sau la manager sau la maica stareta sau la aia ma-sii. Nu, nu fac pe sefa, nu spun ca trebuie sa fie ca mine, dar nu semnez si nu parafez deciziile altora. Bine, s-ar putea sa fiu foarte incapatanata (mi se spune asta de cand ma stiu), internistul (mult mai blazat ca mine) imi zicea zilele trecute ca nu pot sa-mi pun toata congregatia in cap din cauza unui pacient - pila unei calugarite - pe care vreau sa-l externez impotriva vointei lui; i-am raspuns ca nu-s secretara nimanui, nu scriu dupa dictare si ca m-am saturat sa fac bilete de prelungire a internarii cu care nu sunt de acord; a doua zi s-a oferit sa le scrie el. Mda.
53 de pacienti cu famiile corespunzatoare.

Imi place actualul loc de munca, chiar daca de ieri lucrez fara contract (nu m-au chemat nici pt lichidare, nici pentru prelungire). Problema e ca niciodată nu pot fi sigura ca am terminat treaba, cu 50-52 de pacienti in grija mai mult ca sigur imi ramane ceva nefăcut cand plec acasa.
Singurele nopți in care am visat nelegat de job au fost cele in care mi-am lăsat mintile prin vreun bar.
Dar nu e așa de simplu, sunt franta de oboseala si pe jumatate beată cand va scriu dintr-un local obscur din Lavapies in care în urma cu o saptamana m-am băgat in seama aiurea si n-am știut cum să scap a doua zi.