Daca mi-e rusine sa-mi pun numele pe ce scriu, de ce las totusi blogul public? Poate pentru ca sper ca m-o convinge ca nu-s atat de __ pe cat ma face sa ma simt cea mai usoara aluzie.
De unde punctul asta nevralgic? De ce izbucnesc asa de usor? Si de ce trec dintr-un loc in altul, mereu sub alt nume, cu alta voce, cu alt scris? Pana si cei cu care interactionez doar pe internet devin cunoscuti de care trebuie sa ma ascund cum ma ascund de cei din viata reala (reala, pe dracu! Nimic mai fals decat fata pe care o afisez, decat scuzele pe care le gasesc, decat tonul pe care-l folosesc; reala sunt doar cand raman cu mine si nu incerc sa ma mint).
Cu peruca si machiajul potrivite nu mai e minciuna, e aproape joaca, asta pana devine real; e felul meu de a ma convinge, de a ma adapta. Uneori (ca acum) sunt obosita si vreau sa-mi dau toate jos de pe mine, sa nu ma uit in oglinda cand ma demachiez si sa dorm pana uit. Sau sa alerg pana uit. Sau sa fug pana uit. Sau pana ajung unde fata mea imi pare masca si pot sa mi-o port asa - surprinsa, pana va fi nevoie de alta. De care mi se va face sila, ca de toate pana acum.
Ultima data cand figura mea uimita a valorat ceva a durat aproape un an. Ma minunam de tot ce vedeam, uneori ma lasam dusa, alteori imi doream sa ma las si mai usor. Pe vremea aia eram a nimanui, casa era doar un popas, nu dadeam explicatii, nu cautam scuze sa lipsesc de la intalniri, ma duceam la ele sa vad cum reactionez, descoperisem iesitul "de umplutura" si mi se parea interesant ca orice noutate, pe vremea aia ma trezeam langa barbati cu care nu voiam sa am de-a face. "Umplutura" a durat multe luni, de Craciun s-a evaporat cu tot cu "insotitori" si m-am trezit singura pe strada cautand lumanari prin magazinele chinezesti.
Acum nici singuratatea nu mai are farmec pentru ca impart apartamentul si viata mea devine obositor de reala. Acum adevarul e ca nu prea ies din casa sau daca da, le ascund ca ma duc singura. Acum adevarul e ca nu mai exista nimeni, nici macar de umplutura. Acum adevarul e ca a trecut mult timp de cand am ajuns aici si n-am prieteni, a trecut mai mult decat imi inchipuiam ca va dura. Acum nu ma mai mint si recunosc ca spaniolii mi se par insipizi (sau oi fi vulpea la struguri), "date"urile plictisitoare, si trasaturile tatalui meu in firea mea - insuportabile pana la nevroza.