Ziua 1

Prima zi de antrenament dupa modelul N*ke+, ar trebui numai 3,2 km, dar cred ca am sa respect doar frecventa antrenamentelor, nu si distantele. Promit (ei) cursa de succes de 5000m in 12 saptamani.

A doua prima zi:
Colega V. ascultandu-mi problemele de la serviciu:
- N-am cunoscut barfitori mai mari ca spaniolii. Invata sa fii ipocrita, o sa iesi in castig.
(mi-e sila)
Colega K. imi ofera pdf-uri din care sa invat cum sa-mi pastrez calmul.
Maine va fi prima zi in care le voi transmite de mama subliminal :)

If anyone asks for me, say I went to visit Enanta

Cand m-am intors acasa m-a primit cu un "nu ma mai doare spatele" spus intre patru ochi. N-am inteles nimic (un entuziasm impartasit? o justificare?) asa ca am ras. "De ce razi?" De ciuda; de ciuda ca in urma cu cateva ore as fi oferit cu toata naivitatea din lume un pahar de vin maseurului; de ciuda ca lombalgia ei mi-a dat pentru o secunda sperante.

Doamnelor si domnilor ne-emigrati,

Am incercat, pe cuvant am incercat cat mi-a stat in putere sa supravietuiesc in tara aia de nenumit, am invatat rabdarea (la fara frecventa, recunosc) si cum se respira sub apa de la Manea.
Tara noua (oricare tara noua) nu e loc cu verdeata de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea; e loc cu functionari, registre de straini, contract de munca, sefi, colegi, garzi, denunturi, examene, cursuri platite scump, mancare noua, mancare proasta, obiceiuri noi, vicii noi. Oricine pleaca din tara de trista amintire crezand ca dumnezeul altora e ciung, zboara jos si se lasa usor prins de picior, o sa-si blesteme zilele si-o sa se intoarca la ma-sa care l-a facut.
Emigratul nu e razboi, nu te intorci pe scut sau sub scut, nu trebuie sa demonstrezi nimic, nu esti obligat sa fii fericit, nici "invingator". Emigratul nu-i pentru oricine, cum nici statul pe loc nu i se potriveste oricui. Intoarcerea NU e o infrangere, cum nici plecatul nu e o fuga asa cum se crede in tara aia de greuceni.

Doamnelor si domnilor emigrati,
Ce faceti dom`le cu parintii ramasi acasa (acasa la ei)? Cum le dati asigurari ca sunteti sanatosi, destepti si cu bani? Cum ii faceti sa inteleaga ca nu e un examen care trebuie luat? Si cand o duceti rau, va faceti ca plecati intr-o zona fara telefoane? Play dead or play (stupidly) happy?

Am aflat ca deghizatul e un anxiolitic inofensiv cel putin la fel de eficient ca alcoolul si de atunci doar imi schimb fata si imi las creierii zdrobiti, dar uscati.

De ce mi-a sunat a adio?

Neasteptat, dar cafeaua suedeza nu mi-a amintit de "first cup of coffee everyday". M-a bucurat adresa lasata in urma cu doi ani inainte de a disparea. La intoarcerea de la Stockholm n-am mai gasit-o.
Incep sa accept pentru ca inteleg, cred. Stiu ca pare altceva, dar e doar inertia-mi infantila. O sa ma caut la cap cand o avea M. timp de mine.

8 km

... si endorfine pentru toata saptamana.
Stiu ca nu-s folositoare cursele lungi tendoanelor si nici ficatului, dar distanta e cea care ma motiveaza, care ma scoate din casa, iar satisfactia imi tine loc de odihna.
Suspectam un supraantrenament zilele trecute cand ajungeam cu greu la 4-5 km si-mi era lene pana si sa ma gandeasc la cursa de 6,4 km pe care o faceam macar o data pe saptamana de o luna incoace; azi m-am antrenat dincolo de oboseala, din aceeasi curiozitate care m-a facut sa-mi cresc distantele - "sa vad daca pot".
Nu va imaginati viteza, e ultimul lucru la care ma gandesc cand ies din casa; cu 8 km alergati si 4 mersi dupa, am stat pe pista vreo ora si 50 min. Alerg mai bine fara muzica sau cu chill out, mai ales ultimele ture cand n-am nevoie de motivatie, cand nu vreau sa trag tare, ci doar sa termin, cand ma gandesc ca asta e ritmul la care trebuie sa traiesc.

Azi noapte am visat ca am o boala de ficat, un lob facut terci; singura mea grija era cum o sa mai alerg. Tot la asta ma gandesc in viata reala cand refuz sa ies in oras pana tarziu sau cand imi fac planuri de vacanta. Pare o adictie in toata regula, sunt extrem de nervoasa daca nu reusesc sa alerg mai multe zile la rand si ma cert cu oricine petrec prea mult timp in afara pistei. Pana la urma n-am niciun obiectiv, nici un termen limita, nu stiu de ce ma antrenez de parca lumea s-ar termina maine si m-ar prinde nepregatita. Iar cand prietenii de departe ma intreaba ce mai fac, cum imi merge, le zic ca alerg; orice altceva mi se pare lipsit de importanta.

Ar fi momentul unor antrenamente scurte si intense care sa-mi lase timp de socializare, sa nu ma epuizeze pe termen lung si sa nu-mi ocupe cu totul (incalzire, cursa, racire, stretching, dus, uscat pe cap) mai mult de 2 ore.

(Valencia)

Unul era din Venezuela, celalalt din Canada; nordamericanul credea - si eu la fel - ca suntem "free spirits" pentru ca nu voiam sa ne intoarceam si inca nu ne atasasem de tara adoptiva; lipsa planurilor de viitor era cel mai bun argument.
Acum stiu ca am aici o posibila casa; presupun ca exista undeva una care sa mi se potriveasca chiar mai bine ca M., dar deocamdata n-o caut; am oprit mutarile, ma ocup doar cu turismul. In tara natala nu ma mai intorc nici in cosmaruri; azi a fost prima oara dupa mai bine de un an cand m-am gandit serios c-as putea sa fac o vizita scurta in orasul familiei pentru ca lucrurile nu sunt cum le-am lasat si a trebuit sa vina ai mei in vacanta aici ca s-o aflu. Gandul asta mi-a dat ore bune de angoase si dureri de burta.
Daca as putea, mi-as scuza lipsa. Dar nu stiu s-o spun in romana, doar in noua limba imi pot exprima afectiunea pentru ca doar in ea am invatat-o si am exersat-o. Abia dupa ce mi-am internat mama aici am fost in stare s-o imbratisez, fara sa stiu insa ce sa-i zic. Iar azi am fost multumita de zidul ce despartea cele doua peroane de metrou ca sa nu ma balbai in fata fratelui meu incercand sa-i traduc in romana ce simt.

Dar maine, dupa o siesta prelungita, o sa cred iarasi ca fiecare traieste pentru el si ca d-asta nu vreau copii; si-o sa le fiu recunoscatoare alor mei pentru cate imi ascund; si-o sa-mi repet promisiunea de a nu le spune nimic, nimic, de a veni aici si a spune tot, tot.