Acum cel mai mult imi doresc sa fiu lasata in pace, sa nu fiu obligata sa fiu multumita, sa nu mi se povesteasca treburile altora, sa pot avea probleme cu mancarea si sa nu intereseze pe nimeni, sa pot sa dorm putin si sa am zile proaste, sa pot alerga dupa endorfine si apoi sa ma plang de febra musculara.

Vorbind sambata cu P., povestindu-i despre cat de confortabil era Stockholmul pentru ca nu ma baga nimeni in seama, nu ma intreba de unde sunt, nici daca m-am ratacit (unul singur s-a oferit sa ma ajute si ala era australian), mi-am dat seama ca fusesem cam nevorbita, ca statusem pe forumuri si facebook mai mult si ca-i sunasem pe ai mei mai des decat in Madrid.