Pe cartela romaneasca de mobil am gasit, cu ocazia vizitei in b., mesaje vechi de care uitasem si pe care le poate citi mama linistita daca descopera cum. Un mesaj de Craciun de la un sloven al carui nume de familie sunt niste munti din tara de nenumit. Un mesaj de la prietenul M. student in Iordania inainte de a se intoarce provizoriu acasa din cauza razboiului din Irak (primele lui mesaje le-am pierdut odata cu telefonul furat). Altul de la prietenul A. in care-mi spunea ca "viata e o cutie cu surprize, trebuie sa le ascultam doar pe cele ce ne patrund prin pori" (atunci credeam ca nu inteleg suficient de bine spaniola ca sa pricep ce vrea sa zica).
Desi inainte de a ajunge la b. imi pusesem in cap sa ma intorc cu scrisorile si jurnalul, le-am lasat linistita la locul lor: invitatia la nunta malaeziana a susnumitului M, vederea din Stockholm cu scris tremurat si aproape nesemnata (in fine...), scrisoarea si vederea din Turcia a susnumitului A, jurnalul in care spuneam ca nu vreau sa ma mai trezesc. Si pentru ca ma gandeam ca depresia i-ar speria pe ai mei, incepusem un jurnal in spaniola - o pagina, pentru ca m-am plictisit.
Alea doua biete paragrafe in spaniola contineau raspunsul nedat prietenului M. Dupa ce-a studiat Sharia in Iordania s-a intors acasa, s-a insurat si s-a angajat la o televiziune. Conducea o echipa care facea reportaje despre variante de viata: despre copiii strazii din nu stiu ce oras malaezian, despre viata prin diverse colturi de lume... Si-a trimis echipa si in b. M-a rugat sa vorbesc despre mine in cadrul unui documentar despre viata in b., io ca nu stiu, mai vedem, mai discutam... Era in august 2007; eram rezidenta pe o specialitate care-mi placea, multumita de asta, dar invatam ca sa plec din tara si mi-era teama de ce specialitate si oras aveam sa prind. Ce puteam sa le povestesc malaezienilor? Viata in b. o cunosteam foarte putin pentru ca uram orasul si nici nu aveam timp pentru putinele lucruri suportabile. Pe de alta parte eram curioasa sa ma vad ce (cum) zic, ma asteptam la o surpriza similara cu cea pe care o ai cand iti auzi prima data vocea inregistrata. Am primit un telefon de la un numar lung si niste vorbitori in engleza, dar conexiunea a fost mizerabila si nici n-am inteles pana la urma daca au fost ei sau nu.
Acum sunt rezidenta pe o alta specialitate care-mi place intr-un oras care ma incanta. Invat cuvinte noi, dar atitudinea mi-a ramas cred aceeasi. Aici raspunzi la "ce faci?" cu "foarte bine". "Bine" suna ca asa-si-asa. Raspunsul obisnuit intre mine si prietena A. nu exista aici ("ce ***** sa fac?"). M-a intrebat un traumatolog daca-s "bine sau ca de obicei?" :) Nu-mi dadusem seama ca spuneam "bién" cu scarba, ca traduceam cuvintele in noile contexte, nu dupa dictionar.
Prietenul M mi-s scris dupa mult timp si mi-a trimis o poza cu fiica-sa. Prietenul O. (pe care l-am cunoscut cand M l-a trimis la mine zicandu-i ca-mi plac marocanii hahaha) a reaparut si el recent. Am reluat legatura (tot prin internet) si cu colegii de liceu. Pe A l-am revazut cand m-am mutat in tara gazda.
Suntem tot aia, dar acum cu mai putine granite (vorbesc de bani, nu de vize). Eu? Ce aia ma-sii sa fac?