marți, 10 august 2010

Esta sala de espera sin esperanza*

Mi-e groaza de fiecare data cand intru singura in cabinet. Cel mai mare rau pe care pot sa-l fac unui pacient e sa-l enervez; responsabilitatile sunt mici, n-am urgente, am timp sa caut tratamentul in carti; pot sa incurc hartiile sau sa pun vreo companie de asigurari la cheltuieli nejustificate (nu stiu ce mi s-ar intampla daca as face-o; cred insa ca-s atatia functionari de care decizia mea se poate impiedica incat as afla din timp dac-am gafat). Si cu toate ca riscurile - orice fel de riscuri - sunt minime, ma panichez cand vad sala de asteptare. 
Si urasc spitalele.
Si taraitul telefonului fix care ma trezeste in garzi ca sa vad un pacient singura. Nu stiu ce sa fac cu ala de acasa, ma scoate din minti. De la un timp ma streseaza si mobilul. 
Urasc si mirosul de mancare; de mancarica mai exact, de supica, de bacalao, de la puta tortilla de patatas.

*Joaquín Sabina

2 comentarii:

lektor spunea...

recomandam un bladimeri.. dublu :)

nume spunea...

nu-mi amintesc prea bine ce s-a-ntamplat ultima oara cand am baut bladimeri, dar ani de zile dupa nu m-am mai atins de suc de rosii :)