De dragul de a vorbi

In urma cu 2 ani planuiam cu un coleg venezuelean sa facem o petrecere aniversara in comun (diferenta de o zi intre noi) la el acasa, pentru ca in studioul meu minuscul abia daca incapeam singura. Aveam cativa prieteni (ma rog... ) comuni si fiecare din noi voia sa-si invite colegii de sectie. Cu putin timp inainte de aniversari, i-am zis lui si prietenei care asistase la planuri ca nu vreau. Imi era jena sa invit in casa altuia cei 10 colegi de sectie si nici nu vazusem pana atunci prieteni din afara si colegi de serviciu adunati la aceeasi petrecere (am mai scris despre asta aici). La doua saptamani dupa zilele noastre inca se mai comenta si se arunca vina pe mine pentru ca nici venezueleanul nu se serbase. Eu zisesem un "nu" ezitant si vinovat (desi nu anuntasem inca pe nimeni, doar italianca stia, bause cu noi cand puneam tara la cale), el un "da" hotarat pe care mai apoi il incalcase, iar dintre noi doi eu a trebuit sa indur reprosurile.
Multe luni dupa, stand la un pahar in doi, l-am intrebat cum si-a petrecut ziua; "mi-am chemat acasa colegii de sectie", "doar pe ei?", "da, doar pe ei". Deci niciun prieten comun. 
***
Colegul G. e cel mai imprastiat rezident al sectiei. Se baga singur in tot felul de proiecte, ramane in urma cu toate, apoi delega pe altii. Ii suport vorbaria (2 secunde inspirul, 4 secunde expirul, sunt zen, sunt zen, sunt zen... ) dar nu accept sa-mi dea ordine. Cum a ajuns el sa puna la cale consultatia de rezidenti (deocamdata inca in faza de proiect) nu stiu; probabil ca avem partea noastra de vina daca ne organizeaza cel mai dezorganizat. Anul trecut a planuit sesiunile de vineri. S-au tinut vreo 4. O colega i-a zis ca nu poate s-o dea la data fixata si a amanat-o. G. i-a raspuns ca nu-i nimic, c-o s-o dea el. Cu cateva zile inainte si-a dat seama ca iar a vorbit gura fara el si a venit sa ma intrebe daca pot s-o tin eu. Mi-a sarit tandara (in public), o aveam scrisa de o luna pentru ca la data fixata si trei vineri ulteorioare s-au gasit tot felul de motive ca sa se sara peste. Am tinut-o si a fost ultima, odihneasca-se in pace!
Acum avem alte sesiuni -  de patologie infantila. Numitul G. iar a ramas in urma, dar nu oricum, ci cu multa vorbaraie, facut pe seful, organizat pe altii (sesiunile sunt decise de profa de infantil, nu de el, dar el se simte responsabil). 
Despre consultatia de rezidenti vorbeste mult, nici eu, nici colegul caraibian n-avem rabdare sa-l ascultam, iesim din camera si lasam un spaniol mai lent si rabdator sa discute cu el. In iulie am primit mailuri despre proiect, n-am raspuns la niciunul (pentru ca eram in vacanta si oricum mi se parea ca bat campii, asteptam ceva concret) si vad ca m-au exclus din lista de corespondenta, in schimb mi-au dat de facut un protocol. L-am facut, l-am pus pe net, mi-am trecut adresa de mail pe lista si ghiciti ce? Colegul G iar a trimis tuturor, numai mie nu, nu stiu daca din cauza ca nu i-am raspuns in iulie sau o fi pentru ca i-am zis la inceput ca e prostie de proiect (ulterior a capatat sens, din cate povesteste un coleg rabdator care-l asculta pe G si-l contrazice cu tact).   
***
Anul trecut ne-am certat cu traumatologii din cauza garzilor. M-am recunoscut in cateva din reprosurile lor nenominale. I-am spus colegului G intre patru ochi ca aveau dreptate in unele privinte, dar ca erau greseli vechi si atitudini de mult schimbate si c-ar fi trebuit sa ni se atraga atentia pe loc, nu in "sedinta". G. m-a sfatuit sa zic ca ei, chiar daca fac ca mine. 
***
Ca ei? Nu! Ca mine, dar ceva mai ferm, chiar si cand tac.

Ca-ntre colegi

Toate cadrele medicale suntem, ma-ntelegeti, "compañeros". Adica sunt colega cu asistentele, cu infirmierele si cred ca si cu brancardierii pentru ca avem aceeasi pijama verde (pe care intr-o vreme incercam s-o sutim fara sa ne vada asistenta sefa). Consider in continuare, ca-n tara de dincolo, ca suntem colegi doar cei cu acelasi statut (noi rezidentii, ei specialistii, ele infirmierele...) Mi-a spus odata o asistenta ca o colega de-a ei ii dadea de mancare unei paciente. M-a uimit risipa de resurse, "da' ce, n-avem infirmiere??" M-a lamurit ca era o colega infirmiera si mi-am amintit ca asa vorbeau si rezidentii spanioli despre restul personalului din Urgente.
Dar vedeti dumneavostra, cand trimit colega infirmiera dupa radiografii imi zice, fara sa ridice ochii din revista, ca asta e treaba brancardierului asa ca de multe ori ma duc eu, pentru ca brancardierul e ca doamne-doamne - nimeni nu l-a vazut, dar multi cred ca exista. Pana si seful Urgentelor, care ar fi trebuit sa puna la punct toti frecatorii de menta din Trauma, s-a dus singur la Radiologie pentru ca nici un coleg nu s-a obosit sa-i aduca un plastic.
Apoi mai sunt cei de-ai casei (nu stiu cine a fost atat de bolnav sa numeasca spitalul casa). Aici intra restul angajatilor si familiile lor. De exemplu "chelnerul" din tura de seara care-mi cere tichetul de masa, de parca ar veni cineva de acasa si si-ar pune pijama verde ca sa manance gratis mizeria lor laxativa. Gurile barfitoare spun ca atunci cand a fost internat, bucatarul a refuzat sa se atinga de mancarea spitalului. La inceput am crezut ca-i legenda locului, dar nu. Niciodata chelnerii nu stiu sa-mi raspunda la intrebari, habar n-au daca mancarea are carne sau nu, daca orezul e sarat sau ce umplutura au tortellini. Altfel stiu sa comenteze daca le cer ca in loc de friptura sa-mi puna mai multi ardei, "nu pot sa-ti pun prea multi, asta e garnitura". O minunatie de garnitura, ce sa-ti spun, ne batem pe ea in garzi. Dar cum nu gusta, n-au de unde sa stie. Iar o punatoare-in-farfurii mi-a zis cand eram anul 1 de rezidentiat ca am lipsuri in spaniola pentru ca am intrebat daca chestia aia pané e vanata sau dovleac (in loc de dovlecel, vai mie! putea sa fie si rahat pe bat)
Tot de-al casei e si soferul care a venit azinoapte la 2:45, a deschis usa de parca era la el acasa sau aducea vreun accidentat si a inchis-o brusc. Am iesit crezand c-a venit vreo ambulanta. Nu, era doar nesimtitul care-si plimba linistit cele 150 kile; mi-a spus ca s-a lovit la gamba in urma cu vreo 2-3 zile. "Si vii acum, la ora asta?", "Da, pt ca lucrez aici", "Si eu! De la 8 dimineata!". L-am vazut si i-am zis colegei sa stearga din recomandari repausul pt ca n-am de gand sa-i inlesnesc vreo scutire.

Pana la planul Bologna, aici era obiceiul ca toata lumea sa faca 2 ani de cursuri de doctorat. Universitatile scoteau zeci de locuri si nimeni nu ramanea pe bara. Pentru teza fiecare departament scotea vreo 2-3, dar nu stiu daca se ocupau.
Ca sa nu fiu mai prejos, m-am inscris la cursuri in 2008. In primul an am platit 1160 E si din 4 cursuri ni s-a predat unul singur; ceilalti 3 profi n-au catadicsit sa ne dea nici macar o amarata de copie xerox sau un CD sau sa puna pe internet un jaf de pdf.
In al 2lea an am platit 600 E ca sa mi se tutorizeze proiectul. A fost o profa extraordinara din spital, tot respectul.
In toamna asta am platit 100 E ca sa-l sustin. Acum ca l-am facut, l-am prezentat, am trecut examenul, trebuie sa platesc pentru o mizerie de carton care mi se cuvine.

In 2008, cand m-am mutat in Spania trebuia ca-n 3 luni sa ma inregistrez ca strain si sa demonstrez ca ori vin la studii, ori am contract de munca, ori daca vreau sa stau cu burta la soare pot sa ma intretin. Mi-au facut programare la 6,5 luni dupa ce-am cerut-o, adica la 7,5 luni de cand m-am mutat. Pana atunci am avut o hartie cum ca-s in proces de legalizare a sederii.
Legea spaniola e facuta si pentru aia palizi ca mine, dar si pentru bietii "discriminati". Nu inteleg solidarizarea unora cu tiganii expulzati pentru ca, vezi doamne, astea ar fi masuri xenofobe. Recunosc, nu stiu ce zice legea franceza, dar am o banuiala ca nu difera mult de cea spaniola (o s-o caut).

29 S

Greva generala miercuri 29 sept. Mama lor de proletari!

Vorba lui Kirilov: "Vreau sa-i injur! [...] Vive la république!"

Stau in vis ca-ntr-o vitrina*

In ultima vreme locuiesc intre cele doua casti ale mp3ului. Stau cu ochii inchisi si ma deconectez de vocea care anunta statiile, de calatorii care ma ating pe genunchi cand se aseaza, de tot ce mi se intampla intre doua sfarsituri de saptamana.
In urma cu doua luni jumatate ma intorceam prima data din Lisabona. Ieri pe vremea asta ma imbarcam inca o data in avionul catre Madrid. Ma feresc sa intru in baia in care a ramas parfumul lui saptamana trecuta; evit sa-mi vad in oglinda bronzul nou de Meco.
Madridul mi-a devenit insuportabil, aglomerat, departe de orice, suprasolicitant; m-as putea muta acum in monotonia unei melodii ca intr-o uitare. Pentru ca nu mi se da voie sa uit, nici sa tac uneori, cred ca trebuie sa tac de tot, altfel mi se cer explicatii, de ce spui asta, ce vrei sa zici cu asta, n-ai sa-mi spui de ce? Mai e de lucrat, inca sunt multe de sters, dar vad ca nu mai tresar cand apare ceva cunoscut, acum stiu sa inchid ochii in sinea mea, sa-mi pun castile (tot in sinea mea) si sa nu-mi feresc picioarele cand sunt atinsa din mers.

*Andries

Mi-e dor de bunica-mea.

Fara nicio legatura, salutari cititorului din Rusia :)

Ne-vini (3)

Am fost pe punctul (mic, mic cat un punct si instabil) de a face pace cu gazdele azi dimineata, cand intr-o cafenea se aseaza la masa de langa noi 2 tipe de pana-n 30 de ani. Eu trageam de-o cafea suportabila si ma porceam c-o tarta, el facea pe bunul vecin iberic si lua un mic-dejun spaniol. Deodata una din tipele de alaturi ne intreaba daca ne deranjeaza daca fumeaza in timp ce mancam. Ma blochez si nu raspund, el le zice ca nu si ramanem amandoi uitandu-ne in gol tamp.
Devin atenta cand una ii cere chelneritei parola de "web"; nu internet, nu red, nu "uifi". Apoi le auzim vorbind intre ele si ne trezim din visare si oricat tragem cu urechea, nu identificam nici macar familia de limbi.

V-am zis ca nu-i suport pe sudaci? O repet.
Sfarsit de saptamana romantic, bine planificat din august, sa n-am cursuri, nici garzi, sa nu lucreze el, sa aiba avionul orar bun si preturi suportabile. Ieri ma suna prietena fostelor colege de apartament c-o da proprietarul  afara (de vreo cateva saptamani o tot da, dar inca n-a gasit unde sa stea) si ca vrea sa vorbeasca cu proprietarul meu sa-i deschida una din camerele incuiate si neinchiriate.
Anul trecut s-au cazat aici tot felul de peruani (prieteni, familie) in mod repetat, au dormit pe saltea in camerele fetelor si un singur invitat - coreean -  in sufragerie. Acum au mititelele nevoie de spatiu, de ce sa doarma nesimtita pe canapea in casa prietenelor cand poate sa doarma in casa mea partial inchiriata? Cum situatia e maro si eu oricum n-am niciun drept pe ce nu platesc, am putut sa-i zic doar ca nu vreau sa vad pe nimeni in casa pana luni dimineata.
V-am mai zis ca-i detest pe sudaci?

Sectia de neurologie ma adora. Unul cate unul s-au descontactat cu/de mine in FB. Din ficati ma urasc doar cu una din venezuela, ailalti mi se pareau ok. Ma asteptam la un val de simpatie dupa ce i-am spus fostei colege de apartament ca nu o pot gazdui intr-o sambata noapte, fara sa-i dau explicatii. Dar nu aveam chef s-o vad beata cui (ar fi venit de la o nunta) si nici sa-l primesc in casa pe ratatul ei care vomase intr-o alta noapte pe hol in drum spre baie.