Cum sa fii luata de proasta

(si sa te si convinga)
Specialitatea mea are cateva supraspecializari. Fiecare medic are terapeutii lui. Avem pacienti vazuti de 2 sau 3 medici de aceeasi specialitate, dar de supra-  diferite.
Ieri i se aduce unei pacientute un calculator adaptat. Ma duc fara consentiment informat si semnat (sau macar in alb si sa cer sa mi se semneze pe loc), dar cu o camera foto. N-am hartoaga pentru ca aflasem doar cu o zi in urma ca vin tehnicienii. Cand vad terapeuta ca face poze, incep si eu fara sa cer voie tatalui pacientei. Cand sa plec, terapeuta imi cere pozele pt ca ei i se terminase bateria. Eu nu ii cer nimic in schimb.
Aseara i le trimit prin mail. Imi raspunde trimitandu-mi-le pe ale ei, cu precizarea ca parintii au semnat doar pentru terapeut (nici macar nu pomeneste de doctorita cu care lucreaza, de parca ea ar lua deciziile), nu pentru serviciul general.
Pentru ca ma tratez cu "regula celor 24 de ore" (nu kizdesc pe nimeni in primele 24 de ore, astept sa-mi treaca si raspund mai tarziu calma), n-am sa-i scriu ca si ea face parte din serviciul general si sa n-o prind ca foloseste fotografiile facute de mine pt care am drept de autor, asa ilegale cum sunt.
Pasul urmator e sa vorbesc cu sefa serviciului sa vad ce au semnat parintii, poate e extrem de strict si nu ma acopera. Iar urmatorul, sa vorbesc cu sefa directa a terapeutei pentru ca nu stiu s-o aiba in tratament.

Daca aveti nevoie de pozar care munceste neplatit, aici ma gasiti. La o adica spal si vasele gratis, la cat de cascata sunt.

Un pic de deranj

Pentru ca cresterea numarului de ore de munca saptamanal nu ia in considerare garzile si se va aplica fie sub forma a doua dup-amieze pe luna neplatite, fie o sambata lucrata la fiecare 3 saptamani (oricum ar fi, se vorbeste despre platitul garzii de sambata ca zi lucratoare si asta e cel mai greu de indurat), rezidentii din Madrid pun la cale o manifestatie sau mai multe mai mici. Ideea initiala era ca la aceeasi ora, in aceeasi zi sa se stranga in fata fiecarui spital. De acord, am zis ca ma bag.
Mai sunt 5 zile si au venit destui cu ideea unei manifestatii comune, unii in Sol din cauza antecedentelor, altii in fata ministerului sanatatii (de parca n-ar fi hotararea guvernului regional, ci a ministerului, doh) ca sa blocheze Paseo del Prado.
Exista unii si mai destepti de atat care vor greva. Hai sa acopere ei serviciile minime ca-i vad capabili (garda lucreaza in formatie completa in timpul grevei, nu la 20%)
M-am razgandit.

Infantilisme

Continuu sa visez casa si familia dinainte de 1997. Ala a fost anul in care mi-am schimbat camera (s-a insurat fratele meu si a plecat) si am inceput sa ma visez scurt, mereu inainte de trezire, in hoteluri necunoscute. Dar in visele profunde, lungi si cu actiune, sunt in camera cu iedera in care am crescut.

In 2004 m-am mutat singura. Am amenajat cu ai mei, am proiectat noi mobilele, tata a pus parchetul ales de mine, totul e al nostru si numai al nostru, pana si plantele sunt puse de noi sau mostenite de la bunica odata cu apartamentul. Desi acum am amintiri placute si cateodata ma gandesc ca sunt acolo ca sa adorm linistita, ma stresa teribil zgomotul strazii, dormeam prost si aveam des angoase (in stagiile dure - onco pediatrica, neonato). Imi placea sa-mi chem prietenii si sa ma duc la cei care se mutasera singuri sau in cuplu. Cu toate astea, cand ai mei plecau in concediu si mergeam sa le ud florile, ramaneam peste noapte acolo. Coltul de balcon acoperit cu iedera (care noaptea prindea viata si nu ma lasa sa dorm) ma seda ziua. 

Niciuna din camerele de hotel in care ma vad inainte de trezire nu ma nelinisteste. Imi place sa calatoresc, nu ma simt pierduta (spre deosebire de tiz care dispera daca ne certam intr-o tara straina si se poarta ca un copil pierdut intr-un supermarket), mi s-a intamplat sa ma simt ca acasa, sa recunosc strazi, sine de tramvai, interioare de biserici protestante si cladiri in Stockholm, fara sa le fi vazut vreodata. 

D-asta ma uimeste persistenta casei si familiei dinainte de 1997. In vise nimic nu s-a schimbat de la 18 ani. In urma cu cateva zile eram iarasi in camera cu iedera, dar pe geam se zarea, in sfarsit!!, blocul pe care il vad acum cand scriu din Madrid.

Noaptea orfelinilor

La mexicani am cantat cielito lindo (mai ales el), ne-am pupat cu chelnerii si mariachi (mai ales eu), ne-au distrat de parca ar fi fost petrecerea noastra.
Hai s-avem noroc anul asta!

Stiu sa scap de stress doar prin epuizare: ma stresez pana nu mai pot; insomnia are si ea un capat (se apropie cu varsta, nu mai e la sfarsitul unei luni - ca-n facultate).
Anul trecut pe vremea asta ma gandeam sa ne mutam la Barcelona. Recent administratia catalana a inchis 25% din sectiile de spital. Buun, caz rezolvat.
Acum as cam vrea sa raman in Madrid, dar pe de alta parte m-as duce daca m-ar chema in alt oras. Tizul si nevoia de aeroport ma tineau pe loc. De 10 minute s-au rezolvat si astea.
Administratia Madridului e a PPului; s-au gandit sa ne mai puna 2,5 ore pe saptamana (daca inseamna 30 min in plus pe zi e ok, dar se vorbeste de o sambata pe luna) neplatite, evident. Iar toti astia multi care semnau contracte de 6 luni (medici, asistente, fizioterapeuti) de azi semneaza pe 3.

Nu trebuie sa iau decizii mari, ma iau ele pe mine. Insa nu inteleg de ce sunt cu nervii la pamant cand nu mai am nicio alegere de facut. Sunt apatica, nu-mi doresc nici macar o vacanta.

Dar noi am fost la Europa cu tabara noastra si am baut jin

N-am "comfort food" de Craciun si nici chef sa repet sau sa ma scuz daca nu. Anul asta m-au invitat niste ieseni - colega si familia ei. Credeam ca in afara cafelei de duminica n-am nostalgii culinare, doar preferinte. Ei, da: halit telemea de oaie; baut tulburel adus cu autocarul; indopat cu sarmale de post; baut tulburel; papat cozonac facut in casa; baut tulburel; razbunat astfel pentru 4 toamne abstinente. Baut apoi pentru cele ce vor urma. La final niste tulburel in caz ca nu le mai apuc.

"Mai mult Craciun...

... mai mult metrou", se laudau saptamana trecuta. Pe 23 au schimbat anuntul: programul in noaptea de Ajun se scurteaza cu 5 ore. Le-or fi indesit, ce sa zic.

***
Dimineata de garda incepe nasol, astept metroul intre o voma si un betiv si cand urc vad ca toti astia treji suntem imigranti.

***
La 4 noaptea a venit Mosul - 96 de ani, fost secretar general al partidului comunist spaniol.
- Santiago Carrillo! Il cunosti? ma intreaba asistenta
- De ce? E vreun junker care vine des?
- Nu! E fondatorul PCE!
(nu-i, am cautat, ta-su a fost)
Mosul n-a adus nimic grav, am avut noroc. Si-a facut un asistent poza cu iphoneul cu bietul om cu teasta bandajata si in pijama. Un soi de "poza cu ursu´".

***
Craciun fericit!
Ma duc in vizita, sper sa nu ma indoape ca pe gaste.

O poveste cu stafide

E o carte pentru copii (nu-mi amintesc autoarea) in care o inlantuire de intamplari ciudate incepe cu o iesire din rutina - pustiul nu se duce la scoala - si o greseala - formeaza un numar de telefon eronat.
Cartea mi-a placut mult si ideea mi s-a infipt bine in cap sub forma asta, desi e veche si folosita des in povesti (vanatorul care iese dintr-o zona cunoscuta urmarind un iepure). De cand am citit-o astept o schimbare curioasa cu fiecare gest gresit sau negandit. Cand sunt in fata unor decizii importante am vise clare in care mi se spune sa schimb directia.
N-am curaj sa fac altceva. Dar ma streseaza in egala masura si ideea de a continua asa, dar e o teama peste care vreau sa trec. Pana la urma o sa scap de frica de pacienti si de boala (nu-i asa?).
In fiecare perioada-cheie (terminat facultatea, dat rezidentiat romanesc, dat rezidentiat spaniol, final de) ma paste gandul unui laborator. Nu stiu daca din cauza ca-s evitanta sau pentru ca am "crescut" in Antipa (maica-mea lucra aproape si ma lasa des unei bioloage sa ma duca la muzeu) sau pentru ca asa-s facuta (greu de crezut, testul de orientare profesionala nu-mi recomanda laboratorul, ci specialitatea pe care am ales-o si de care-s incantata).

Ce-mi veni in ajun de Ajun si de garda? Imi zice tizul ca i-a dus maica-sii lucruri pe care nu le mai foloseste ca sa-mi faca loc in casa. Dar mie mi-e bine si comod si placut in Spania; nu suficient de bine cat sa nu ma simt infranta daca schimb tara; inca am probleme de socializare cu localnicii si ma incapatanez sa le rezolv.

Destept ala care-a spus ca suma viciilor e constanta.
Lucrez la adictii: am scapat de cofeina, n-am incercat sa las si ceaiul (sunt la unul pe zi); dar am dat iama in ciocolata. De maine ma las si de asta :)
Insa ce ma agita cel mai tare e lipsa internetului. De cand m-am apucat de invatat - offline si de pe hartie - nu ma mai inteleg cu nimeni. Ma conectez sa caut burse sau sa trimit vreun mail urgent si esuez pe iutub si FB; pe forum mai rar de cand i-am pus pe logoreici in "foes".
Care erau aia 12 pasi de tratat adictiile?

Ma iau des angoasele noaptea, mi-e teama sa nu devina reflex . Imi pun CDuri cu morti, vorba prietenei A., ieri vreo doua ore intre Ceaikovski si Mendelssohn si n-a fost chip sa adorm linistita. Si nu-s legate de locul de munca; uneori sunt de tiz pentru ca nu inteleg ce facem, dar de cele mai multe ori sunt de boala sau moarte, mama ei de biologie, nu m-a intrebat nimeni daca vreau.